Hide Notes 

Slide 1: N. Steinhardt Jurnalul fericirii TREI SOLUŢII Testament politic Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar — şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului — există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv. Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui. Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag. Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort. Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are — fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume — după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării. Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d'Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire. Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai
Slide 2: păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate. Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un %iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborând pe-acest pământ ce nume poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor. Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula — şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă. E liber, liber, liber. Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani". Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie. Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie. Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine — încăierarea — mai mult decât succesul. E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în
Slide 3: ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti! Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc! Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb — nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb — dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, paraseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski. Concluzie Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş. Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare. Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că — lumeşte, omeneşte vorbind — altă cale de a înfrunta cercul de fier — care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) — e foarte îndoielnic să găsiţi. Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea. Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat. Nicolae Niculescu* * E inutil, credem, a explica raţiunea adoptării acestui pseudonim.
Slide 4: Reamintim că textul fusese destinat unei circulaţii mai mult sau mai puţin restrânse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinseci dintre cele două testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvântul era pentru el doar o expresie a faptei. Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că „jurnalul" acesta a fost ţinut cronologic; e scris apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Marcu 9, 24 Ianuarie 1960 — Un pahar? N-am spart nici un pahar. . . Nu ţin minte. . . Acesta mi-e răspunsul. . . şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am spart? Nu ştiu. Ba da, ştiu. Desigur că l-am spart. În august, seara, la masă, uşile înspre terasă larg deschise. Dar totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu ţin minte. Totul în decorul acesta ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnă să mă refugiez în confuzie şi să mă pierd în tulburare: şi privirile ei, calde şi compătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi galeşe. Toboganul consimţirii se desfăşoară lin înaintea mea; n-am decât să mă las să lunec. Aş putea să jur că nu-mi aduc aminte — în deplină bună credinţă; cu toate că-mi dau seama că aşa s-au petrecut lucrurile, cum le repetă ea — un pahar de cristal, frumos — cu precizia memoriei unui computer, cu fidelitatea benzii de magnetofon, cu ipocrita sfiiciune a elevului sârguincios care ştie prea bine lecţia. Mă uit la ea — e ea, dar ca în vis; face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel; şi, sincronic cu ea, şi lumea e alta, e suprarealistă. Uite, ăsta e suprarealismul: obiectele, aceleaşi, cunosc altă orânduire, au altă finalitate. Va să zică se poate şi aşa. Acum, da, ceainicul e o femeie, soba e un elefant... Max Ernst, Dali, Duchamp... Dar şi Strigătul lui Munch, îmi vine să zbier, să mă deştept din coşmar, să mă întorc pe vechiul nost' pământ, bun şi blând, unde, cuminţi, lucrurile sunt ceea ce ştim că sunt şi răspund menirii pe care le-o atribuim din totdeauna... Aş vrea să ies din oraşul acesta neliniştit al lui Delvaux, din câmpul acesta al lui Tanguy, cu membre despicate, moi şi reîntregite după afinităţi bizare, după împerecheri altele decât cele statornicite la noi... La noi, pe pământ. Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fiinţa aievea. . . Mă înşel, mă semeţesc: îmi dau ifose, imaginez desigur scena aceasta delirantă de dragul unui rol pe care mi-ar plăcea să-l joc...
Slide 5: La urma urmei nici nu ştiu bine de l-am spart sau nu. Din cristal, gros. Dacă recunosc că l-am spart, spun adevărul (adevărul obiectiv) şi, odată ce am rostit adevărul, trebuie să merg mai departe şi să recunosc totul şi deci că Nego a vorbit duşmănos. (Ăsta-i tot scopul şedinţei acesteia de anchetă nocturnă, în care ea mă apără cu atâta suspectă grijă, îmi întinde atât de amical prăjina de salvare; căci ea, vrednică de nota maximă la memorizare şi incapabilă de a uita vreun amănunt, iată că sare rândurile când e vorba de mine şi vorbele mele de atunci, le trece sub tăcere ori le citează trunchiat şi răspunde: „Cine le-a spus? nu-mi pot reaminti. Cineva, careva dintre cei prezenţi, ştiu doar că s-au pronunţat..." Acest „s-au" impersonal şi neutru, ca-n logistică şi-n structuralism, cât e de complice la adresa mea şi cum mă înjoseşte.) Aşadar, vorbind, intru în claritate şi adevăr şi nu mai există cotlon unde să mă pot piti, păşesc în zona de lumină, ascunzişurile dispar instantaneu. Ori, dacă nu-mi aduc aminte, dacă fac psihic gestul destinderii şi relaxării, mă pierd în fumul confuziei, mă rătăcesc în neaducerea aminte, mă dau pradă dulcelui delir al evanescenţei şi atunci iar recunosc, recunosc pentru că acum totul îmi este egal, pentru că totul e cenuşiu şi aidoma, pentru că nimic nu are însemnătate şi precizie. Pătrund în lumea noului roman şi a literaturii fără personaje: a lui SE, a lui EI şi a CELORLALŢI, unde EUL şi SINELE pier, se confundă în mulţimea nediferenţiată. Personalitatea (ce-i aia?) se cerne mărunt, se fărâmiţează, trece toată prin sită. Oricum aş face, sunt pierdut. Eşti pierdut, eşti pierdut, mă leagănă duiosul balansoar al cedării şi oboselii, al scârbei, al uimirii, al prieteniei recunoscătoare. (Ea face doar tot ceea ce poate face. Vrea să mă ajute. În faţetele cristalului sclipesc lumânările de pe masa festivă.) Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia să-mi fie soarta — asta, nu alta. Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, în ruşinate nunii, în supărări groteşti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerândă, de pofte mereu treze, satisfăcute, dar niciodată măreţ şi pe deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdării, printre căldicei, haznaua asta odihnitoare a renunţării şi supunerii, a confirmării adevărului adevărat, nu-i ea capătul logic al unor lungi purulenţe? La ce bun să mai mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mândriei şi demnităţii'? Inaccesibile. Calea-i barată definitiv. Ce-are a face dacă l-am spart sau nu? Are. Ceva îmi spune stăruitor că are. Stăruitor, dar în surdină. Înţeleg prea bine — din ce în ce mai bine pe măsură ce lunga confruntare merge înainte cu oblojite mănuşi — că acum se ia hotărârea, că de aici se va declanşa totul. Şi drăcovenia e că oricum aş suci-o, tot prins în capcană rămân. Ori pe calea adevărului, ori pe a lunecării în ceaţa deşertăciunii, tot pierdut sunt, tot va trebui să recunosc. Atâta doar că mă îmbie mai ameţitor şi parcă mai cu îndurare calea neaducerii aminte, calea confuziei, unde toate-s egale şi lipsite de sens, de importanţă. Sunt pierdut! Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii — ale mahalalei şi satului — mijeşte deodată un alt gând, o a treia soluţie. A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. În jur nu-i ceaţă, în mine nu-i delir: sunt în plină realitate, ce văd e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasa îmi şoptesc — asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te laşi prins de fantasmagorie? Ia vino-ţi în fire. Da, ea e. Da, totul e
Slide 6: adevărat. Să fii calm şi cinic şi abil. Repetă, abil. Da, există, mai există o negândită a treia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm, de îndemânatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu. Nea Maladie pe care 1-a furat slujnica; nea Pană gâlcevosu pe care vrea să-l înşele vecinul; nea Ionică pe care consoarta nu-l duce de nas; unchieşul Pandele încurcă-lume, moş Urcan bătrânul la care fartiţiile nu ţin. Nu sunt pe Venusberg şi asta nu-i noaptea Valpurgiei. Sunt într-un birou de anchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punându-mi ochelarii negri, m-aţi învârtit cu maşina prin curtea cazărmii Malmaison), şi asta-i T., care a trecut de partea lor... De ce? Cum oare? Nu se poate! De ce, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Iar cât priveşte imposibilitatea, iată că se poate. Să nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaţă, orice ar spune Aristotel. Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stângaci şi cât de ruşinat m-am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decât pe nemţeşte.) Dar singura mea datorie acum e să fiu calm, isteţ şi încăpăţânat. Dur. Tare de cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat. Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă las pradă ameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna. Minciuna liniştită şi pricepută. Asta-mi rămâne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dârz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu-mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu recunosc. Nu cedez. Nu ştiu, dom'le. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca un ţap logodit. Nici în pat, nici sub pat. Nici în car, nici în căruţă. Ca fasolea în ziua de Paşti. Nea Lache la iarmaroc: nu lasă nici o pará din preţ; nea Simache la judecată: nu se lasă el înfundat. Nea Gruia la tocmeală: nu şi nu şi iar nu. Iată a treia soluţie — neaşteptată şi stranie: minciuna. Minciuna binecuvântată, şoptită de Hristos. (Hristos: El e, nu m-a uitat, bat clopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu. În cea mai infimă dintre fracţiuni de secundă al Lui devin pentru totdeauna.) Minciuna neruşinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameşul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus „trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi", iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-o dată gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezda1: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi. Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avânt? Pot? Vreau? Ştiu? Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismului trebuie să mint. Cum a minţit şi poporul acesta (în mijlocul căruia m-am născut şi spre care mă simt mereu atras) — şi bine a făcut — când a fost nevoit să se plece fesului, neamţului, moscovitului. Trebuie să mint aşa cum în matematici soluţia uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt atât de simple. Lumea nu e simplă. Asta
Slide 7: înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăşte pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile complicate. Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului şi râului Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice. Las' că şi alea cât îs de surde şi tot o potrivesc. Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stânga mea; ei în faţă, la birou. A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul ameţitor al unei scenografii suprarealiste... Intelectualii or fi slabi, dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de folos, căci poate da, acută, senzaţia unui dejá vú ori măcar a unui dejá imaginé... Iată că prinde bine. Nici buchea nu-i de lepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat şi tu, când ai calculat cu ei, căci bunăvoinţa ta ce poate fi de nu mijlocul de a mă atrage alături de tine, de a-mi uşura drumul, de a-mi auri şi a-mi îndulci pilula de fiere care-i de căcat? — uite că am început să vorbesc buruienos, ca niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt — chirurgii şi militarii d-aia se vede că înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nu se lase furaţi de nepăsare, să nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut la mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa. Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu e neapărat bleg. Aşadar: — Nu ţin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzit pe comeseanul nostru spunând ceva duşmănos. — Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s-a discutat duşmănos? — La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s-a discutat duşmănos. — Nu ţii minte? — Nu. — Da paharu ţii minte că l-ai spart! — Nici. — Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoşti că ţi-e prietenă? — Recunosc. — Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vrei să spui că minte? — Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic. Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pământ încolţeşte grâul. Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorânduielii şi al măştilor. Jupân Codârlă greu de cap. Iar ea? Ea e cu ei — simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drep, în lume ceva nou: până acum, dacă voiai să pierzi un om, te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care 1-a târât la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă, este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune. Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nui atât de cumplită. Ameţeala. Lumea se învârte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă şi pedeapsă; toate erau strâmbe: acoperişurile,
Slide 8: gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită, („Ei ce zici? Uite-ţi marfa!") mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană. Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege — oricât te-ar uimi, te-ar speria — dă-ţi seama că ai câştigat, ţine-l pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-i ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate. Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar... ai vrea... Ar fi uşor, — ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o mie de nopţi şi o noapte, în delir, delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţat opincile realităţii, au să-ţi bătătorească tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mângâietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai ductile. Nu te mai poţi refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciuni sfânte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. Înainte, marş! — Nae lonescu spune că cine nu are sânge românesc poate fi „bun român", dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi „român". Aşa şi este, dacă nu-i decât pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de „bun român" la starea de „român". Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi-a adus Nae lonescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul se poate preschimba în sânge, nu-i vine greu a recunoaşte că duhul poate săvârşi mutaţii semiotice cu sângele. Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu totul posibil, degrabă, pe celălalt. (Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisus privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. — Atenţie la acel privind la ei, care arată câtă însemnătate dădea lisus acestor cuvinte pline de tâlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat.)
Slide 9: 28 August 1964 Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne me chercherais pas...: Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat. Trag două concluzii: Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şi paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi când răsplăteşte, şi când pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred — şi nu-s totdeauna nerozi — că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc, e şi foarte deştept. 29 August Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.) Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Când a căzut Iacob al II-lea, s-au găsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s-ar fi întâmplat, nu putea fi înlocuit. Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii") şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate...", 7/7. 1, 8: „să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari"). Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim".) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii". Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât
Slide 10: a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s-au ascuns.) — Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. Camera 18 De ce-l sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din Fraţii Karamazov? Îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l treacă de la avidya3 la vidya4 ca să spulbere maya5, adică să împrăştie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, marele inchizitor, în sfârşit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acţionează ca un şoc, zguduie, trezeşte. Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte. Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real. De unde rezultă ca realitatea — realitatea cea necoruptă — e frumoasă şi că rezonanţa e o lege fundamentală. Efectul Mössbauer generalizat. — După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. — din familia lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei Eminovici (până prin 54, înainte de a se remărita, iscălea şi ea Eminovici) — i-a spus lui T.: „Bine i-au făcut. Sper să le deie măcar zece ani, şi lui şi celorlalţi." (Vorba vine, dar se vedea că-i supărată.) „Şi Nicu al tău, crede că-i stă frumos s-o facă pe legionarul?" Am fost dojeniţi şi atunci şi mai târziu că am trăncănit prea mult, că n-am ştiut să ne ţinem gura. La care am putea răspunde: „Crezut-am, pentru aceea am şi grăit — şi noi credem, pentru aceea şi grăim." (II Cor. 4, 13) ori „Crezut-am, pentru aceea am grăit (Ps. CXV). Sau l-am putea cita pe un autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e tot una cu să trăieşti ori să mori. Ne-a osândit şi un tânăr la a cărui părere ţin mult. Acesta (Toma Pavel) 1-a invocat pe Wilhelm Tell, în stilul noii generaţii; Tell s-a priceput să tacă, şi-a ţinut îndelung moaca şi ca să evite orice provocare nici nu trecea prin piaţa unde sta găina lui Gessler. Dar când i-a venit la îndemână, n-a mai stat pe gânduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde-l! (Pe Gessler, nu simbolul: pălăria.) Aşa e. Argumentul e valabil şi-n fond rezumă istoria Românilor. Mărturisesc că vorbele înţelepte ale tânărului m-au usturat. Nu avem însă dreptul să ne apărăm şi noi trecutul, isprava? Poate că, în lipsă de altceva, nu-i nici vorbirea de lepădat. În orice caz, face cât o spovedanie, e liniştitoare. Sărmană apologie; dar dacă-i singura? În legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4. Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care ţineau cursuri serioase şi conferinţe instructive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate,
Slide 11: ne era mereu dat — dat, de nu chiar azvârlit în faţă. Dar nu vorbesc oare în deşert? întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veşnice este oricând bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.) Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult. Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obârşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimântă la gâdul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine. Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului, enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie? Eram zăpăcit, până ce m-am putut lămuri; atât de mulţumit am fost de explicaţia găsită, încât pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa, mama lui Alecu, vajnică reacţionară, femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpână pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, iam scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ, înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură când dai peste ceea ce englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi, când rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pământului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg. The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinându-le şi trecându-le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugându-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos. Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngâne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decât simpla identificare. (Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Munster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Munzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvântări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată câte un adevăr scandalos — blasfematoriu — cu desăvârşire interzis folosirii publice. Plata folosirii: moartea. Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm.
Slide 12: A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Când alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzând că sunt sortiţi morţii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Canal, drumul cel fără pulbere. (Şi atunci, nu după ce renunţaseră la măreaţa lucrare chiar cei ce o iniţiaseră, sfidând astfel jurământul depus de muncitori la locul de muncă: nu plecăm de aici până nu-l vom termina! Aşa cum desigur mai original ar fi fost cine ar fi spus fără să aştepte moartea lui Stalin, cel mai mare corifeu al tuturor ştiinţelor, că E=mc2 nu este o formulă idealistă.) De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osândit de tiranul aflat la putere. E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocşilor cu biserica romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administrative; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi fac patru. Evidenţierea de către părintele Stăniloae a marilor abuzuri săvârşite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de către profesorul Giurescu a jugului turcesc luau — oricât de savanţi şi de bine intenţionaţi ar fi fost cei doi cărturari — un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Caţavencu şi cu Europa lui Farfuridi, fie spus fără pic de răutate ori lipsă de respect, dar şi fără convenţionale ocoluri. Mi-a trebuit însă timp îndelungat până să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atât de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; până ce, în sfârşit, să pricep că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, ea cerânduse mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi. 31 decembrie 1959 Pe de altă parte însă, calitatea de senator roman nu pare legată de o anumită epocă istorică, întocmai după cum Schelling arată că
Slide 13: romantismul nu este o şcoală literară aparţinând unei faze a evoluţiei gustului, ci una din permanentele propensiuni ale sufletului omenesc. Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată, şi în chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentic senatoriale. După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit: — Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum. Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii — marţial : când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş, mi-e teamă să nu constat că bravează. Îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta Securităţii cu geamantanul lângă mine până luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslâc. Şi mă simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la mila nimănui; şi nici la vizite; şi-apoi mi-este frică; şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decât să declar adevărul; şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am făcut numai necazuri toată viaţa, măcar acum la sfârşit să-i îndulcesc oleacă zilele; şi, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinţei, şi pe deasupra cu gândul la nenorocirea lui, mă îngrozeşte. (Iminenţa durerii mereu ne înduioşează şi căinţa, căţel cuminte, vine pe urma paşilor ei.) În parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face milă de fiul ei rănit, îi deschide porţile cetăţii şi îl doftoriceşte. Cât de puţin e parodia la curent cu meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pe care le poate rezerva o garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca Misterele Parisului). Ascultându-l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine că Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu. De vreme ce bătrâiielul, ce evreul e în stare să-mi vorbească precum o face, oare ce nu-i cu putinţă? Artificialul e deopotrivă de răspândit ca naturalul, teatrul ţine de esenţa vieţii. Comeille descrie oamenii aşa cum sunt, iar la sfârşitul anului şcolar în recitările elevilor din clasele primare (eu într-a treia: Ai avut credinţă Rege, şi de-aceea ai învins) se spun banalităţi. — E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite — (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur. Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocaţial, mă impresionează îndeosebi. Doar că şase luni când ţi-e frică e cât o veşnicie. Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:
Slide 14: — Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri uzate. (Aici a greşit-o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbeşti nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut şi liniştit. Aşa şi facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba şi mănânc cu destulă poftă (de mâncat, mânca pe aparatul de tortură şi osânditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) şi mă port îndeajuns de cuminte. Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun de avocatul D. P. a cărui soţie mi-e o foarte veche prietenă — şi prima, singura mea dragoste din tinereţe. Îmi povestesc cu toţii (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi puşcăriaş... Îl întreb pe avocat, aşa într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare... 3-4 ianuarie 1960 Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ţi dea probabil opt ani. Am eu grijă să-ţi las la Gică sau la altă rudă banii pe care-i voi realiza din vânzarea aparatului de radio, a maşinii de gătit, a buteliei de aragaz, a cărţilor — să găseşti ceva când ieşi. (Despre confiscarea totală a averii condamnaţilor politici habar nu are.) Luni dimineaţă mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verific geamantănaşul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plâng nici măcar o singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicţie, nici gând. Mă întâlnesc pe stradă în ajun cu profesorul Al. EL, fost spirist, căruia mă apuc să-i spun — atât de emoţionat încât îi ghicesc mirarea înduioşată — că există şi evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nici o îndoială, răspunde el politicos, nu numai politicos. I-am vorbit foarte declamatoriu. Se uită lung la mine. Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău. Tata însă — în pijama, mititel, grăsun, voios — e numai zâmbete şi-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului până-n clipa finală: — Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni. Mă sărută apăsat, mă duce până la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte. — Du-te, îmi spune. Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta blocului. Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada mai întâi cu desăvârşire deşartă, cu toate că nu-i devreme, îşi face brusc apariţia de după colţ o singură persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior. — Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate.
Slide 15: Două: Într-o noapte, şi-i foarte târziu, încăpăţânându-mă în negaţie — asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris cu ultimul roman al lui Mircea Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu, Marietta Sadova? (constat că pentru un fricos ca mine încăpăţânarea este singurul liman) — sunt ameninţat: o confruntare cu şeful lotului. Mai întâi nu înţeleg de ce confruntarea este prezentată ca o ameninţare. (Sunt încă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gândul de a-l revedea pe Dinu. Perspectiva întâlnirii în toiul nopţii, în birourile Securităţii cu un fost reprezentant de vază al intelectualităţii „prolegionare" m-a şi purtat pe aripile zglobii şi tâmpe ale imaginaţiei adolescentine, ale imaginaţiei aceleia candide şi dezarmante pe care bătrânii cei mai hârşiţi în banalitate, tăvăliţi în mediocru şi spălăciţi de renunţări tot o mai poartă în ungherele pitulate ale sufletului, acolo unde prostia se cuibăreşte şi se fortifică definitiv, ca treponema gonită de bismut în străfundul marilor organe interne: va fi ceva dramatic şi nobil şi mult eroic. Ne vom întrece în a tăgădui. Ne vom întrece în a ne apăra unul pe altul. Ne vom zâmbi. Ne vom strânge mâinile. Vom suferi laolaltă. — Să vină şeful, domnule anchetator, să vină. Anchetatorul sună, dă un ordin şoptit şi după o lungă aşteptare tăcută e introdus Dinu Ne. Mi s-a dat straşnică poruncă să nu scot nici o vorbă, stricându-mi-se astfel multe din elementele proiectatului eroism. Stau cuminte la pupitrul din fundul biroului de anchetă şi mă uit; sunt concentrat, atent, doar ochi şi urechi. (Doar ochi, ca Mihail Strogov privind-o pe maică-sa, Marfa.) Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este şi înfăţişarea fizică a lui Dinu şi ţinuta lui. Înfăţişarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în ţoale ponosite care nu stau, ci atârnă pe el; au trecut numai un an şi câteva luni de când nu l-am văzut şi pe ce necunoscute versante ale lunii (luna cealaltă) a şi ajuns! Şi ochelarii aceia negri, care-s coşmarul meu, care — aveam să înţeleg abia mai târziu — simbolizează întunericul ca opus al luminii lui Hristos. (Veniţi de luaţi lumină... El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric...) Ochelarii negri nu-s un simplu accident poliţienesc, un procedeu de intimidare folosit în faza cercetării. Nu sunt nici măcar o tehnică rafinată de atingere a centrilor nervoşi cei mai vulnerabili pentru că sunt cei superiori. Sunt mult mai mult — şi de aceea sunt atât de înfricoşători (Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită şi de viaţă dătătoarei Tale cruci şi fereşte-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugaţi-vă neîncetat) -, sunt semnul şi pecetea fiarei, tată al minciunii şi prinţ al spaimelor, voevodul întunecimii. Ţinuta: stafia aceasta slăbănoagă şi jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră şi aşezată de gardian cu faţa la masa de lucru a ofiţerului anchetator şi de cum i s-a vorbit, a şi luat poziţia de drepţi. Nu i s-au scos ochelarii, eu n-am voie să vorbesc aşa încât nu are de unde şti că sunt prezent. Din tot scenariul meu s-a ales praf şi pulbere. Suntem în aceeaşi încăpere şi totuşi plutim pe orbite diferite — practic el e pe Alfa din Centaur -, ca electronii cei fără de suflet, ca naţiunile ostile din cadrul cine ştie cărui imperiu asirian bazat pe cuceriri, ca speciile animale -raţe, curci, pui, mâţe, cocoşi, câini, capre, viţei — care-şi duc paralel şi indiferent viaţa-n ogradă, ca toate aceste orătănii, caprine şi bovine al
Slide 16: căror singur loc geometric comun suntem noi oamenii, şi noi atât de deosebiţi de ele, de reduşi la interjecţii şi onomatopee pentru a putea să intrăm în legătură cu ele, de aflători pe cercuri care nu se întretaie nicicând. Şeful vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat care evocă un lung şi dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii. Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-l pronunţă cu nepăsare, înşiruit. (Din dosar, în preziua procesului, voi afla însă că figurează primul pe lista prietenilor cu care se frecventează.) Examenul e scurt şi candidatul a răspuns repede şi bine. Candidatul se şi înclină de câteva ori. Ochelarii negri dau candidatului un aer de milog obsecvios, de sărac resemnat şi ascultător, cum erau cerşetorii şi sărmanii — şi cum se cuvenea desigur să fie — în romanele pilduitoare ale veacului trecut, când societatea înflorea puternică şi stabilă, când fiecare stătea cuminte la locul său şi se purta potrivit cu starea lui, când bogaţii calmi şi neroşi de îndoieli distribuiau domol pomenile, iar obidiţii, cunoscându-şi rostul, le primeau covârşiţi; când domnii purtau seara numai frac (poezie dedicată Anettei: deseori când plouă / mă gândesc la ce frumos era / în anul o mie nouă sute nouă); când osândiţii la biciuire, din Rusia, îi spuneau gâdelui, neapărat, blagorodnicia voastră. Blagorodnice, blagocestive locotenent-major pare Dinu a-i spune lui Onea (care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu-s mai bun decât şeful; tac chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici, Dinule, nu te lăsa voinice, Dinule, am hotărât să mă port bine. Nu strig pentru că mi-e teamă şi mie şi pentru că mi-este şi silă şi sunt supărat ca un copil căruia i s-a sustras jucăria: bosumflat, clocotind de revoltă, zgribulit în dezamăgire, fript de înşelăciune, mă uit la D. şi la anchetator cum s-ar uita ţâncul la oamenii mari care nu-s ei buni decât să făgăduiască şi apoi să nu se ţină de cuvânt, să te piardă din vedere, să-ţi plimbe prăjitura pe sub nas şi să te trimită, zâmbitori şi cruzi, la culcare. Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceasta mult mai târziu, când am fost adus înapoi de la Gherla, mai întâi la Jilava, apoi iarăşi la Securitate, spre a fi martor într-un proces. T. are acum un fel de statut de martor de profesie: n-a fost trimisă la penitenciarul de executare a pedepsei, o ţin la Malmaison (Cum îl chema dom 'le pe generalul inginer belgian care a construit forturile, începe cu B? Aş, de unde, Bartholdy e ăl care a sculptat statuia Libertăţii de la New York...) şi o scot la tot felul de procese din partea acuzării. De data aceasta — şi mi-o aruncă anchetatorul din primele clipe -nu mai sunt cel ce am fost. M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş vechi, frecat în anchete, nu mai merge atât de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am învăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit râzând. (Asta e dealtfel marea deosebire dintre noi şi cei din occident, neştiutorii: noi i-am auzit râzând şi, vrând nevrând, greu de tot, încet, împotriva noastră înşine, luptând, rezistând, a trebuit până la urmă să ne trezim şi noi, să dobândim acces la condiţia atât de anevoie de înţeles şi de realizat — a şmecherului.) În procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declaraţii anodine (Ce, mă, îii dai certificate de democratism, ştii c-ai haz! Şi zici că au fost conversaţii banale?) şi nu m-au putut folosi ca martor. Am plătit din gros pentru aceasta şi mi s-a pus mai târziu problema dacă merita s-o fac. Sunt şi unii care susţin că nu e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la
Slide 17: proces, oral, declari ce vrei, acolo spui adevărul şi-ţi împaci conştiinţa. Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei, aşa e. Dar şi-au pus abilii întrebarea de ce? De ce poţi spune tot ce vrei şi poţi afirma că retractezi şi că nu ştii şi că n-ai făcut şi că n-ai auzit şi că e om de treabă şi vechi progresist şi că şi zi-i şi descarcă-te şi linişteşte-ţi cugetul şi încheie pace cu tine însuţi şi turuie şi dă-i — cât te-o lăsa. De ce? Pentru că tot ce spui în public (dacă nu-s şedinţele secrete, ca la noi) nu are nici o valoare şi nu se consemnează, ori dacă se consemnează, se consemnează numai de ochii lumii (când e), acolo; declaraţiile date în faţa tribunalului nu sunt trecute la dosar decât dacă se mărginesc la a confirma şi menţine cele declarate la anchetă. Hotărârea se dă numai pe baza actelor aflătoare la dosar, unde sunt şi declaraţiile voastre scrise şi iscălite, deştepţilor. Ce spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut. Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru anchetă. Dar nu numai eu am făcut progrese, a făcut şi ea. Umple un proces-verbal atât de perfect, de tipizat, de corespunzător, vorbeşte atât de conform cu ceea ce se aşteaptă de la ea să spună — de acordat -, ofiţerii o tutuiesc pe un ton atât de familiar şi de binevoitor-dispreţuitor încât mă apucă iar ameţeala, o ameţeală de data aceasta însoţită de spasme intestinale şi de un fel de aprigă luciditate duşmănoasă. Poate că acum e — la patruzeci şi opt de ani — momentul în care trec de la copilărie la maturitate, de la visare la cunoaştere, la awareness. Mă „lămuresc". Astai lumea şi ca dânsa suntem noi. Şi cu varza unsă şi cu slănina-n pod. Şi de avere şi de unt, dulceaţa de pe pământ. Baba dacă ar avea roţi ar fi tramvai, dacă ar avea un coif ar fi ministru de război. Acum, pentru prima oară sunt şi eu cu adevărat fanatic. Toate vechile mele vagi atracţii înspre legionarism, înăbuşite, înfundate, inconştiente, tresar, prind viaţă. Şi mă cuprinde, contradictoriu, şi-o milă, şi-o groază înduioşată, apoasă. Câtă stăruinţă în detalii! Parcă saltă şi bat clapele maşinii de scris. Şi a spus... şi am spus... şi iar a spus şi atunci am răspuns... Nu, nu se poate să fie chiar aşa. Oi fi surzit, oi fi având halucinaţii auditive. N-am. Şi de ce să nu se poată, mă rog? Iată că se poate. Totul se poate. Orice se poate. (Dacă s-a dus să depună că doamna Brăiloiu făcea propagandă monarhistă, proslăvindu-l pe Carol. O văduvă care plimba copiii de ştabi prin Grădina Icoanei învăţându-i să vorbească franţuzeşte, o singuratică, o năpăstuită, numai oasele de ea şi pe deasupra dispreţuindu-l şi duşmănindu-l pe Carol al II-lea nu mai puţin decât mine.) Puterea combinatorie în domeniul moral nu are limite. Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deşteaptăte şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sângele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorât, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit — şi mai ales omorât, ca vita jertfită, ca ucisul ciopârţit cu satirul de un oarecare spintecător. Maţe sfârtecate, năduşală, sânge, batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrânei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale
Slide 18: glumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 — atât de umil şi deci atât de maiestuos, atât de ascuns şi deci atât de strălucitor, nu, nu ecumenismul făgăduit atât de grabnic (şi oricum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atât de lesnicioase de fapt şi, oricum, de izvoditoare de pace, linişte şi subterană mândrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă; mânjitură, scârbă... Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Uite-ţi marfa, uite pe cine ne-ai adus? Parcă nu-i decât un ecou, o reverberaţie, o durere fantomă ca aceea din membrul amputat. Marfa, în orice caz, sunt tot eu, care acum mă învârtoşez, care acun pentru prima oară ştiu ce poate fi durerea când se apucă de treabă pe răpunere şi cu temei şi n-o mai amortizează şocul surprizei, n-o mai îndulceşte ciudata elevaţie care înlăuntrul nostru ţine hangul primei dezamăgiri — şi se pune a fi ceea ce este şi se pricepe a fi — (Camus: De la un anume punct al suferinţei şi nedreptăţii încolo nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) -; eu care acum ştiu tot atât de puţin a vorbi ca şi cum singurele limbajuri pe lume ar fi algol, cobol şi fortran, eu care acum încep să mă îndepărtez din locul unde mă aflu cu viteze apropiate de ale luminii: de data asta l-am luat de la început pe NU în braţe şi-l ţin strâns, bărbăteşte. Mint liniştit. M-am şmecherit doar. I-am auzit râzând, cum deaş vrea să le pot spune şi dragilor mei londonezi: you didn't hear them laugh6, să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul, să le arăt că nici cele două bătrâne canalii bărboase nu-s mai bune nici ele — tot aia e pretutindeni, la fel — două pramatii, două podoabe, cum îi place a grăi cu predilecţie lui Onea. M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevărului însingurează. Trecerea de la durerea care-ţi crapă capul, biruitor, la calmul rece e şi ea ocultă şi quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre care Stephane Lupasco crede că în momentul entropiei finale a universului va domni peste tot locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particule materiale decât fotonii. Totul nu va fi decât lumină. Era lumina cea adevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat... Februarie 1962 Şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. loan 16,22 Aşa şi eu să mă ţin drept! Să nu-mi pierd sufletul. Paul Claudel Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decât „pe secţii". La 34 ajung venind de la „secret'4 unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de când a fost construit fortul — odată cu inutila centură din jurul Capitalei — de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc...
Slide 19: Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea. Cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34! (Nici la Braşov, cu mama. în copilărie, nici pe străzile nesfârşite ale misterioasei Londre; nici pe mândrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.) Sunt în cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui tratament special de gardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrânilor împotriva noii generaţii. care merge până la alianţa cu cei mai înverşunaţi dintre caralii pentru făurirea frontului comun împotriva desmăţaţilor şi necuviincioşilor. Un chip de solidaritate de generaţie şi vârstă, foarte asemănătoare cu solidaritatea de clasă datorită căreia unii ţărani, muncitori şi mici amploaiaţi urăsc pe codeţinuţii titraţi, boieri sau burghezi mult mai aprig decât pe reprezentanţii administraţiei.) Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi limonadele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grăit povăţuind: „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o bună distracţie în mormânt. Închisoarea fiind şi ea un mormânt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie — şi nu va fi singur. Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topârceanu (are deosebită căutare), mii (cred) de versuri de Gyr şi Crainic (înghiţite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins şi o mulţime din Verlaine, Lamartine şi Baudelaire; sonetul lui Arvers, fireşte (Ma vie a son secret, mon ame son mystere7), Samain — Au jardin de l 'Infante — ceea ce, când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardindilifant din la Medeleni şi la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moşu. Îmi găsesc deîndată un cerc de tineri care vor să înveţe Luceafărul şi aşteptau pe jăratec să vină cineva care să-l ştie. În cameră se mai află şi un tânăr pastor luteran din Braşov, cu aspect de Gosta Berling; germana îi e limba maternă şi e poet el însuşi. Înfocat admirator al lui Rilke din care a tradus; şi cunoaşte nenumărate poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o simţire vibrantă şi un tâlc nemaipomenit; are o răbdare de fier şi o bunăvoinţă refractară oboselii. Totul la el pendulează între semizeu şi sfânt. Dacă ne-ar spune că
Slide 20: Mein Vater Parsifal trägt eine Krone Sein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant8 ori dacă ne-ar mărturisi că e însuşi Siegfried picat după a sa Rheinfarhf9 de-a dreptul la Reduit l-ar crede orişicine. Bruder Harald Sigmund — căci aşa îl cheamă, îndeajuns de wagnerian — se dovedeşte dintr-odată a fi minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rareori dat s-o întâlnească, dar de la care, când dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mândru, de neînfrânt, politicos ca în salonul prinţului de Conti unde se serveşte le the á 1'anglaise, mereu zâmbitor şi demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crâncenă vrăjmăşie faţă de vremurile de astăzi şi împotriva democraţiei din tramvai la orele de vârf. (Ce te împingi? dacă mt-ţi place ia-ţi maşină mică! nu ţiar fi ruşine să-ţi fie, nu că-i fi tu leu!) Uite că-i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu sunt numai năpârci şi târâtoare. Uite că poate însemna viaţa şi altceva decât supremul ideal al menţinerii rândului la coadă ori al scoaterii vecinului din camera de alături spre a te extinde în locul lui. Prezenţa tineretului — incomparabil mai rezistent (moraliceşte, căci sunt mai toţi tuberculoşi), mai blând şi mai vertebrat decât bătrânii — şi a pastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, de medievalism hieratic; fâlfâie invizibile mantii purpurii, lucesc fulgerătoare tăişuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiu cum, dar sosirea mea, respingător de slab şi impresionant de palid, duhnind a ger, dârdâind până şi-n priviri, însoţit de o aureolă de grevist al foamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă sfidare a realităţii. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă şi nişte ostaşi din Oastea Domnului şi nişte sectanţi, apicultori şi ahtiaţi de psalmi (eu ştiu şi psalmi, învăţaţi mai toţi de la bonomul Hariton Rizescu, ţârcovnic onorific la o mare biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se întrec în a fi gentili unul cu altul şi toată lumea învaţă de dis-de-dimineaţă până seara poezii, pe nerăsuflate, şi se povestesc cărţi serioase, şi Bruder Harald se depăşeşte pe sine — recită, traduce, predă — şi relatează pe larg — cu modestie, dragoste şi simţul ecumenic al relativităţii — viaţa şi doctrina doctorului Martin Luther. De pretutindeni — ca norii de munte — se iscă şi se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă şi fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui René de la Arles ori a unei court d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, pe Ernst Jünger, pe Ştefan George, pe Marlaux, pe Chesterton, pe Soljeniţân, ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpăţânare, sfântă nebunie şi voinţa de a transcende cu orice preţ mizerabila condiţie umană; ceva ce evocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron şi Enguerrand de Coucy; ceva care, fără să înţeleg prea lămurit cum, îmi aduce dureros aminte de neizbutitul atentat din 20 iulie '44 al lui von Stauffenberg şi al aristocraţiei germane10. Ceva ce-mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare-se că există două teorii, cu
Slide 21: totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu". Ceva care sună aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui Gyr: „Unde-i Vodă Caragea? Iancu vrea să-l vadă!" Ceva ce-mi confirmă în chip strălucit şi tangibil afirmaţia Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumuseţea lumii ne pătrunde în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp". În celula 34, bucuria — izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare — şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie: Wanderer tritt still herein Schmerz versteinerte die Schwelle; De erglänzt in reiner Helle Auf dem Tische Brot und Wein".11 Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei. Dar numai entuziasmul nu lipseşte în camera 34, şi dacă aşa stau lucrurile nimeni şi nimic nu-i pierdut. Nu ne este ruşine nici de exaltări la rece şi de un fel de neîntrerupt extaz, prevenitor şi solemn, tot potrivit recomandării lui Dostoievski ale cărui cuvinte „Omul nu există decât dacă există Dumnezeu şi nemurirea" le repetăm surâzând cu subînţeles şi ni se par orbitor de evidente. Şi aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă străfulgerase şi la 18: că minunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii. Adhemar Esmein, pe planul dreptului constituţional, constatase desigur acelaşi lucru când susţinea — împotriva aşa-zişilor realişti ai ştiinţei juridice — că ficţiunile sunt şi ele realităţi. Minunea în celula 34 este ştiută şi acceptată ca un fapt indiscutabil. Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecându-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cât mai plăcută unul altuia. O percheziţie îmi confiscă singura sticluţă unde îmi păstram lichidul negru care — spre norocul meu — ni se serveşte acum dimineaţa drept cafea în locul mai consistentului terci. Deoarece nu mănânc nimic din câte ni se dă, „cafeaua" îmi e o preţioasă rezervă. Confiscarea sticluţei ia proporţii de pierdere catastrofală. Percheziţia a avut loc dimineaţa şi pentru deţinerea sticluţei am fost violent surchidit şi ameninţat. Seara, la ora stingerii (nominală, pentru că becurile nu încetează a-şi răspândi
Slide 22: puternica lumină), când dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o sticlă, mai mare decât cealaltă. Binefacerea e conformă cu cele mai stricte precepte critice, fiindcă nu ştiu cine a pus sticla, nu pot întreba, nu pot afla. Binefacerea aceasta (şi cum de a scăpat preţiosul obiect de la o percheziţie severă?) e act gratuit în deplin înţeles gidian, e şi mai gratuită decât crima lui Lafcadio. Absoluta discreţie recomandată de Mântuitorul e prezentă neîntinat. Gestul acesta mă copleşeşte, mă trec fiorii orgoliului, mă clatin şi — s-ar fi putut altminteri? — îmi ud aşa-zisa „pernă" cu dulcile lacrimi fierbinţi ale fericirii. Ianuarie 1960 În prima celulă de la Securitate, Mircea M., fost gazetar la „Universul", prins într-o mreajă de încurcături primejdioase. Mă primeşte cu multă, dar şi străduită bunăvoinţă. Se vede cât de măcinat e de hărţuieli. Fiind nou venit nu mi s-a luat pâiniţa adusă de-acasă şi-i dau prilejul, după doi ani, de a mânca o bucată de pită albă. De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentulmajor Onea dintre „metodele de simplă securitate'", cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape — al meu şi al lui — şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai tânăr ca mine) mi le aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul. Într-o seară târziu, când sunt adus înapoi, îmi ghiceşte tulburarea deşi nu sunt vătămat. În câteva cuvinte îi relatez — din josnic instinct al confesiunii pălăvrăgite — ce se întâmplase. Fusesem din nou confruntat cu ea. Ofiţerii îşi manifestaseră nemulţumirea faţă de „marfă", dar nu stăruiseră, iar la urmă — mirabilis res — aprinzându-şi tacticos ţigările şi apucându-se de taclale, ne-au făcut semn că putem să ne apropiem unul de altul şi să conversăm liber. A venit spre mine, mi-a vorbit. Nu-i răspundeam. Sunt fâstâcit însă, nu aud bine şi-mi pare că totul durează mult. Cei doi îşi continuă la biroul lor pseudo-conversaţia de actori figuranţi, în timp ce în mijlocul scenei evoluează şi înalţă glas eroii piesei. A vorbit ce-a vorbit, apoi le-a spus ofiţerilor că terminasem. Fără grabă, m-a sărutat de două ori: o dată pe fiecare obraz, duios. Povestioara mea i se pare senzaţională lui Mircea M. şi vrednică de trecut în analele Securităţii. Îmi cere să i-o repet, o gustă şi nu încetează de a comenta: „Femeile, domnule, femeile. Cu astea nu ştii niciodată". E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi-a trecut şi renunţ la explicaţii mai laborioase. Cele relatate, în orice caz, i-au plăcut, l-au distrat, l-au liniştit: nu mai e sub anchetă, e sub narcoză, e în fermecata împărăţie a bârfei, e pornit pe nesfârşitul drum de caravană al uimirii bărbăteşti în faţa sfinxului feminin. Ich bin der Raeuber Orbazan.12 În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie.) Când se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia, decât printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce. În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se
Slide 23: roagă mult, recită rozariul Sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire, încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării. Când mă înapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la cunoştinţă condamnarea (şi nu mi-am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şi muncă silnică mi se păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e deloc probabil să pot rezista până la capăt şi că ar fi mai bine să mă botez. Cum însă? Să vezi că, soarta!, n-o să o pot face. N.N.P. — deţinut mai vechi decât M.M. — mă asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi că voi găsi fără îndoială în închisoare un preot care să se învoiască a mă boteza, clandestin se-nţelege, dar valabil. Toate camerele prin puşcării sunt pline de clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, fapta e gravă; primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărât, să folosesc cel dintâi prilej. Imposibilul. Acesta ni se cere. Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi nici liniştea măruntă.) Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c 'est á l'impossible qu'on est tenu. Preceptul de drept (á l'impossible nul n'est tenu) are o valabilitate strict limitată în domeniul sinalagmatic. Atâta doar că există două feluri de imposibil: există imposibilul imposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil — cel fizic — nu are deloc o importanţă şi e lipsit de semnificaţie. Exemplul dat de vechii jurişti — deşi astăzi nu mai are haz — e cât se poate de concludent: nu te poţi obliga prin contract să mergi în lună. Desigur, nici nu vrea să spună mare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se cere de a merge în lună. Ţi se cere — şi-i cu totul altceva — luna de pe cer. Şi de preferinţă albastră. Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. Ce puteam face? întreabă executorul ordinelor date de un regim tiranic. Ce puteam face? întreabă ostaşul care a primit o misiune strigătoare la cer. Nimic, fireşte, nu puteau face nimic. Şi nici nu trebuie osândiţi că n-au făcut nimic, că s-au supus şi au executat. De aceea şi sunt procesele de la Nürenberg o greşeală şi o ruşine. Ceva totuşi puteau face — şi fără risc: puteau să nu săvârşească păcatul de prostie, puteau adică să nu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să execute agale şi-n silă, să mai amâne niţeluş, să transforme lenea în virtute, s-o ia încetişor de tot. Asta puteau — şi din păcate mulţi n-au făcut-o. Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfânt sau erou sau creştin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie ce-o fi! (Şi unei acţiuni care transcende şi rupe monotonia vieţii automate este de presupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspuns prin nepăsare.) S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilul posibil. Nu poţi — om de pe stradă — călca pe lună sau pe Marte, dar luna de pe cer poţi s-o cucereşti: ajunge să faci ceva ce este cu neputinţă în cadrul prudenţei temătoare şi logicii afierosite contabilităţii. Executarea negrăbită, şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară, ţine de imposibilul posibil şi de libertatea de a refuza. Legile lumii, aşadar, nu-s o piedică totală pe calea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică mai grea ce poate fi înlăturată prin reconsiderarea noţiunii (superficial
Slide 24: examinată) de imposibilitate. (Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi într-o biserică — ai cărei întemeietori au ştiut să spună nu împăraţilor romani — sau n-ar avea şi casă, unde-şi petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă bufniţa stă lângă înţeleaptă zeiţă Pallas, pricina este că numai după pripa zilei urmează gândirea, nocturnă şi calmă.) Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atât de nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi spune „lipseşte din faţa mea", decât îl blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricând e timpul de a face binele. Oricând e timpul de a-l îndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negândite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte. Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie... Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cât îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi! — Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa, este însuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde nai împrăştiat", stăpânul nu-l contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea, repetând-o (Mat. 25, 26). Şi imediat după aceea urmează straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua." Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori şi beneficiari pasivi. Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este — vorba lor — o atitudine de gurăcască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi. — Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău", „Ia-ţi crucea ta", „Vino după mine", „Vegheaţi dar", „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!", „Du-te şi strigă", „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă". Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.) Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)! — Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să întrezăreşti o dâră de lumină este alcătuită din aceste câteva puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă — îndreptăţită grijă — să-i spună catolicii englezi), adresate unui
Slide 25: prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: I trust I make myself obscure13. Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pământesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" mi se pare şi mai obscur — apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic — numai misterul nu le lipseşte! — sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne"' lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare. Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care — fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii — rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii. — Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. -nepotul de frate al pictorului Gh. Petraşcu — mi-a fost dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce. Coincidenţele au lucrat cu o precizie neabătută. Eram prins în capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur — dar părea exclus să nu fie aşa -, în situaţia de a nu mă putea destăinui nimănui, nici omului de treabă alături de care mă aflam. Şi-ncuiat în vreo patru-cinci metri pătraţi. Genunea era lângă mine: mişunând, ca-n povestea lui Poe14 de şerpi, şobolani, apă puturoasă, întuneric şi viermi. Spaţiul, adică nu: timpul — la mine, spre deosebire de nuvelă -se restrângea inexorabil. Iar cât despre trupele generalului Lassalle — care la Poe aduc soluţia liberând pe deţinutul inchiziţiei — mi se spusese la anchetă: cu roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri (poate că de aceea în jargon de puşcării, deţinuţii de drept comun — ei, pinguinii — ne spuneau nouă: Americanii) şi tot veneau, cât despre trupele generalului Lassalle nici gând, s-au stins miracolele secolului nouăsprezece. Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derâderea, colţul. Va să zică nu scăpasem. Capul face, capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie. Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; în cuptorul încins. Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat. — Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai lăsa) imaginile şi gândurile să se desfăşoare cum vor, să povestesc pe îndelete
Slide 26: cum s-au petrecut lucrurile, s-o iau de la început. Aflând la 11 decembrie că Trixi fusese arestată („Marchiza", la telefon: nu-i acasă, s-a internat la spital), am ştiut că va veni repede şi rândul meu. Trecerea câtorva zile fără să se fi întâmplat nimic îmi stârnea crescând mirarea. Dintre toţi câţi băuseră ceai din serviciul Rosenkavallier eram singurul care mai umbla liber. Am vorbit cu tata. Tata m-a încurajat spunându-mi că se prea poate să nu păţesc nimic, dar că se cuvine să examinăm toate eventualităţile. Ne sfătuim şi eu ajung în sinea mea la superstiţioasa concluzie că dacă nu sunt arestat până la sfârşitul anului, înseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu decembrie îmi fac un soi de bornă magică, ceva şoptindu-mi din adâncuri neştiute că nu greşesc. Treizeci şi unu... De fapt treizeci, căci cine are să se apuce de arestări în ziua revelionului? Îi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă ridică până atunci, sărbătorim amândoi revelionul cu fast. Tata se învoieşte. A depăşit optzeci şi doi. Vrea puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap. Te întrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul — care slăbeşte văzând cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să-l fi pus în gardă prin efectuarea atâtor analize şi a biopsiei — cum, încercat de cumplite dureri, poate să nu înţeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz. Picură zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi de neînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce mai idioate. Ba mă şi vizitează gândul nebunesc că, cine ştie, că toţi au complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. Îmi joc teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un bobârnac. Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelor de Crăciun — din totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te frângă — care trec cu bine. În ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi. Şi apoi începe să mă poarte gândul la revelion; mă grăbeşte să-l pregătesc. Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar — mă înţeapă mintea — nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atât de bine arestat la întâi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul fără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu, sa zis, nu voi mai fi arestat în veac. Până în treizeci şi unu pericolul îl simt intens, iminent, la pândă. În tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mama lui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a boieroaicei mă impresionează. De dimineaţa şi până seara e la biserica Batistei, cu acatiste. Ştie, spre deosebire de puţin inteligentul ei (al doilea) soţ — un ancien beau 15 — („Lasă că n'or hi atât di răi şî iei. I-or şerta, li-o traşe o săpuneală-n leşe şî li dă drumu să se înveţe iei minti") — că lucrurile sunt ireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) E primul meu contact cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa crede în minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici la biserica Batiştei să-l aştepte pe părintele Cazacu, să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie. Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu o voce de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte că mă închin, din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. nu puteam: a fost ultima, deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. Pe Doamna Băl, atât de prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinându-mă în poarta cimitirului legionar de la intrarea în Predeal, când vii dinspre
Slide 27: Azuga şi Buşteni.) Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte, şi douăzeci şi opt şi douăzeci şi nouă. Va să zică icre, curcan, cartofi prăjiţi, mazăre, fructe şi un cozonac. Am o mulţime de curse de făcut; curcanul ni-l frige o vecină din blocul de alături. Un fel de pseudo-certitudine agitată pune stăpânire pe mine, apoi se preface în tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi nouă nu va mai fi nimic rău. Zi 'ntâi cade anul acesta într-o vineri; sâmbătă 2 e sărbătoare legală, duminică e duminică, joi seara e revelionu! — şi activitatea e reluată abia luni în 4. Luni 4 e pe altă planetă în alt eon. (Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi a morţii lui Camus.) Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabă când am de gând să iau pâinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cât mai devreme. Şi nu cumva să uit icrele de crap. Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sună nimeni la uşă, dormim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întâmplă nimic. Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că sunt singurul rămas nearestat şi că nu se poate să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum aş arăta de n-aş fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios, suspect, devilishly fishy? Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai el e liber; şi câte nu se vorbesc pe seama lui! Doresc acelaşi lucru? De ce numai eu nu sunt ridicat? Coanei Lenuţa mi s-a părut a-i ghici în priviri — căci în modul ei de a se purta cu mine nu există decât gentileţe extremă — o nuanţă de chinuitoare, neverosimilă îndoială. Nu cumva sunt eu denunţătorul grupului, turnătorul! (Exprimarea argotică e acum pe buzele intelectualităţii şi protipendadei, de când membrii lor sunt principalii clienţi ai puşcăriilor.) Mă ştiu curat, aşa încât mă plimb ţanţoş cu doamna Z. pe străzile din jurul bisericii Batişte şi-i explic cele două etimologii ale numelui: de la Giambattista Vecelli, ori Vevelli, favoritul lui Radu Mihnea cel Mare, ori de la un râuleţ, Batiştea. afluent al Colentinei — sărman etalaj de erudiţie elementară ce ne dă putinţa de a depăşi niţel mizeria situaţiei. O asigur că sunt resemnat, că nu-l voi mai părăsi pe Dinu, că... — şi o dau pe biata mea franţuzească — voi sta alături de el dusse-je en avoir potir quinze ans.16 Poate, ba nu poate, ci desigur că exagerez voit — sau inconştient — deşi frică-mi este (o frică bine înfiptă în tot trupul) şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică, şi nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică aşa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuşi în stare — încă în stare — s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă numi clănţăne dinţii, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde. Dar or să vină şi astea, judecând după cât constat că-mi este de frică. Deocamdată mai modific lista bucatelor pentru revelion cu tata, fac cumpărături, paradez pe străzi cu coana Lenuţa şi-mi caut un refugiu transcendental în vorbirea pe franţuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza mea trebuie să le sune foarte străduită. Toamna 1966 În piesa lui Arthur Miller, After the fall, stă scrisă o frază a cărei valoare absolută, dar şi profetică, anii aveau s-o confirme, s-o amplifice; anii în cursul cărora drogurile, halucinogenele, compuşii acidului lisergic
Slide 28: — LSD-ul mai ales -, marijuana (the pot), mescalina, peyotl, olilouqui, teonnanacatl (le ştiu de la Gigi Tz. care a copiat o listă dintr-o revistă americană) ori stupefiantele — opiaceele, haşişul, heroina — şi toate produsele zeificate de Thomas Learey şi de nenumăraţii lui credincioşi au devenit mărfuri de masă şi bunuri de larg consum: but no pill can make us innocent.17 Da, pilulele pot da somnul, ori mai îndeosebi somnolenţa ori evadarea prin deconectată nepăsare. Nevinovăţia însă nu. Pe aceasta nu o poate (re)da şi păstra decât numai Hristos, pe calea lui paradoxală, cantotdeauna: dându-ne sentimentul culpabilităţii. — Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce 1-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi 1-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit — fostul mort care a fost chemat la viaţă — urmează acum să moară la cele lumeşti. „Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină." Iată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo... dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unui limbus şi printre confuziile unui vag limbaj... Căldiceii. — Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială — şi că ne sunt date de sus. Încă- o dovadă a existenţei lui Dumnezeu. 31 decembrie 1959 Nu sunt deloc surprins când tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata? Are grija pâinii. Mă uit la ceas: cinci. Îl asigur pe tata că am tot timpul. Nu-i vorba de pâine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva. Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi? Îmi rânjesc, acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce mă rad. Frică nu-mi este atâta, cât mai ales mă simt luat peste picior, păcălit: în ultima clipă! înşfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonului. Ce ironie; se joacă cineva cu mine fără grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica drăcească, pentru că-i singurul animal care-şi râde de pradă înainte de a o mânca. Sunt foc supărat. Surâsul ironic şi acru al pesimistului, care ştie că totul nu se poate isprăvi decât rău, nu-mi piere de pe faţă nici când sunt gata.
Slide 29: În ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă. Tata e un om mic de stat, mai curând grăsuţ, cu un umăr niţel strâmb — şi umblă greu. A fost inginer şi a lucrat până la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul timp, când am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcând semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la câţiva centimetri de tavan: ajungeai la dânsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobândito prin lege specială votată de parlament înainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrân din Bucureşti, un foarte mic pensionar, câteva amintiri, câţiva prieteni, câteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim amândoi într-o aceeaşi cameră. O viaţă întreagă nu i-am făcut năzbâtii: nu-i băiat rău, zice, dar e un copil bătrân. Nu se poate să nu vadă cât îmi e de frică, şi ce jignit de soartă mă socotesc în dimineaţa aceasta şi ce chinuit sunt. Şi ce pericol îl paşte şi pe el. Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată însă foarte calm. Mă îndeamnă să-mi pun lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly, pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi mă îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie. Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt. Şi mai ales păcălit. În ultima zi! În ultima clipă! În treizeci şi unu! Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram acasă, fiind înmânată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o când m-am înapoiat, destul de târziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (Şi încerc pentru prima oară, abia perceptibil încă şi foarte vag, o prevestire, o premoniţiune, o primă vădire a spiritului boieresc şi generos pe care aveam să-l întâlnesc des şi amplu în detenţie; deocamdată nu-i decât un gen de imagine subliminală, un licăr, un tremur uşor, dar gestul părintelui meu — căruia nu-i va fi fost uşor să tacă şi să se poarte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic — îmi pune un nod de înduioşare în gâtlej.) — La închisoare aud povestindu-se — versiunile diferă destul de mult între ele — filmul Generalul de la Rovere. E o producţie a neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello. O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucarea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atât de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt lucruri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile. Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron în piesa Împăratul, pungaşul intră în pielea personajului. Până la urmă, somat să-şi aducă la împlinire misiunea şi să dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul
Slide 30: escroc, proxenet şi măsluitor, luându-şi falsa identitate în serios, acceptă să plătească impostura cu preţul sângelui. Directorul închisorii, un ofiţer german, îl trimite în faţa plutonului de execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte îşi încheie viaţa în mod solemn, tragic şi cavaleresc. Şi poate că nici adevăratul de la Rovere nu ar fi murit cu mai mult curaj şi mai aprigă măreţie. Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate; personajului întruchipat i se subsumează cu desăvârşire, de nu-l întrece, potrivit cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e mai convingătoare decât modelul autentic. Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă impresionează teribil (magica atracţie a nobleţei şi răscolitoarea posibilitate a transfigurării): îl ascult mereu cu atenţie şi cu egală emoţie. Mi se pare atât de minunată transformarea creştin-pirandelliană a eroului, un jalnic biet hoţ prefăcut în nobil erou! Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea: aceasta joacă într-o piesă rolul unei călugăriţe. La sfârşitul spectacolului, refuză net să dezbrace rasa pe care o poartă şi declară că vrea să ramână cu adevărat monahă şi să se îndrepte numaidecât spre mânăstirea respectivului cin. Publicul, în genunchi, îi deschide un coridor prin care trece. Actorul roman care, făcând-o pe creştinul botezat, după imersiunea efectuată în parodie pe scenă, se declară creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă zgomotos jocul atât de natural al interpretului, atins de har, până ce, înţelegându-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte. Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva. Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfânt, erou. După ce închid prăvălia şi trag oblonul, tinerii tejghetari japonezi nu pleacă zoriţi acasă; se strâng laolaltă să asculte, plini de simţăminte reverenţioase şi până târziu, povestiri cu nobili samurai călăuziţi de principiile buşido. (De mirare că în Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg a desluşit numai puterea sancţionatorie a sângelui, sângele ca statică pecete a neschimbării. În vreme ce sângele, elixir irezistibil, poate preface şi spăla totul şi pe oricine.) Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricând, samurai! Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr — toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de mulţime: Şi văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii -, ci transformarea făpturii. Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase. 31 decembrie 1959
Slide 31: Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C şi de piramidon şi o carte groasă. La Securitate sunt deîndată primit cu foarte multă politeţă, poftit întro cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începând cu identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm. Cartea groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc. Din când în când fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cât doriţi, sunteţi doar NU învinuit, ci martor) ori sug câte o vitamină. Interogatoriul durează până la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri numi plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?" şi zâmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întâlnire la gârlă. (Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Câmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică răspunsul meu era dinainte ştiut, scontat. Întrebările iau un ritm mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi spre imensa mea surprindere, stărui destul de hotărât în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră. Urmează o întreagă „comedie": se trag perdelele (de catifea de culoare închisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze încordate. Comisia iese şi intră iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia se opreşte în prag, dând să iasă, se răzgândeşte şi revine. Mi se promit câte-n soare şi-n lună, unele tare plăcute. Se prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu. Mi se dă sfatul să-mi bag bine minţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrâneţea tatii pe care nu-l pot doar lăsa, vezi bine, să moară ca — fireşte — un câine. Despre tata dealtfel par să aibă cu toţii cea mai frumoasă părere. Mi se dă de înţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricând, lucrul acesta se va aranja cât ai clipi din ochi. Şi ce voi avea de făcut? Aproape nimic: o dată pe lună, ori şi mai rar, sau poate mai des — eventual, se va vedea — voi face câte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă, undeva, la o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apartament foarte oarecare. (Parcă ar fi descrierea Arnotenilor, ori versuri de Muşatescu, de Toneghin, de Pribeagu.) Şi apoi, ce naiba, zău aşa, nu se poate să nu înţeleg, oricât aş fi de reacţionar (- zâmbete — partizan al hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi. Nu mă pot face complice al unor asasini cu mâinile înroşite de sângele coreligionarilor mei. Într-atâta de orb, de prost, de nebun nu se poate să fiu. Aşa încât ceea ce mi se cere nu-i decât un act de dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că în prezenţa mea sau purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat împotriva securităţii orânduirii de Stat şi că, din slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuţii şi n-am avut curajul să înştiinţez autorităţile deîndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus. Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit nerăbdătoare (perdelele acum îngăduie luminii cenuşii de afară să pătrundă în cameră — şi afară e niţel umed şi strada e vătuită în nostalgie — cista-i vremea care îndeamnă cel mai mult la băutură) să se
Slide 32: pregătească de revelion e senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat sentiment (îl ştiu tranzitoriu) de elevaţie: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut — în margine — toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar. Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul până la capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăţânat. Şi iau aminte că mi-a plăcut sa joc teatru. Dar frică tot îmi este. Căci n-a fost decât actul întâi — de nu prologul. Mi se dă un răgaz de trei zile pentru gândire, urmând a mă prezenta luni 4 ianuarie la orele opt când mi se spune că o să văd eu. Politeţea totuşi nu încetează cu totul. Sunt ameninţat dar şi sfătuit de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua că mi s-a acordat satisfacţia unei prime runde pentru „salvarea feţei", stabilit fiind ca luni să trecem la treburi temeinice şi de la ifose la supunere. Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat şi fericit. Umbră: înainte de plecare, rămas singur cu mine, ofiţerul care-mi restituie buletinul de identitate îmi spune iar grav şi rece: bagă-ţi minţile în cap. Tonul e — cum să spun? — fatidic. A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa lui de convingere, pe înţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea bătrânului. Îmi va arăta el ce trebuie să fac. Fără doar şi poate. Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! în vederea arestării, ăsta e un gest provocator. Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă voiam să te arestăm procedam altfel. (Ceea ce e drept.) Te-am chemat ca martor liber să declari lucruri adevărate, să ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! În sfârşit, du-te acasă, stai frumos de vorbă cu bătrânul, în el ai încredere, şi vino luni... Sunt din ce în ce mai grăbiţi cu toţii... — Lucrurile acestea, ale credinţei, încep aşadar de mult. Rudolf Otto împarte: mysterium fascinans, mysterium tremendum. Să le iau pe rând. Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, adică din copilărie, în comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul în afara oraşului. Odată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. Îşi aveau flăcăii geloşi şi mândri de cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zăvozi care lătrau în tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul, şi nu numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i totuşi ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, că o bucată de pâine şi un pahar de vin tot vei găsi pe undeva; că — până-n clipa morţii, se-nţelege — nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întâmpla. (Un fel de acoperământ — al Maicii Domnului mai ales, care chezăşuieşte oamenilor de treabă — şi dacă-i vorba aşa toţi suntem de treabă — caracterul îndepărtat şi improbabil al tragediilor.) La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau duminica şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios şi
Slide 33: nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescândele trăsături odioase ori derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăuntrice (unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecând de la negativ la pozitiv, începea să-mi rânjească sfidător). Binecuvântat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie şi părintele Gala Galaction că a găsit — aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost -pentru unele din cărţile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele mănăstirii Neamţu, Lângă apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuţa din răzoare. (De la Pantelimon până la Fundeni se întindeau grădini, crânguri, lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe — şi mai mult dădeai de turme decât de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane. Întăreau şi ele părerea lui Eminescu: blândeţea poporului român îşi are obârşia în bunăstarea lui pastorală, mereu superioară celei a neamurilor agricole.) Mai erau — ţin bine minte — şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind, tăgăduindu-ţi pacea. (De Crăciun toate erau bune: şi bradul şi cozonacii şi colindele şi micuţul prunc Iisus. De Paşti toate erau ciudate şi apăsătoare: şi postul şi prohodul şi crucea rea şi înfricoşătorul bătut în cuie Hristos.) Are orice om câte o uliţă a copilăriei. (Ciutură ce cumpăneşte în anii începutului păcatul strămoşesc.) A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atât de oarecare, între Capra şi Fundeni — şi-n curtea fără capăt a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adânc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat şi al rumeguşului. (După ce plouă, din scânduri şi butuci îmbibaţi se răspândeşte un parfum înţepător.) Fascinaţia unei mahalale româneşti din vremuri bune. Fascinaţie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică -deşi cu mijloace atât de modeste. Ce poate fi mai neînsemnat, mai pieritor, decât salcâmul curţilor sărmane şi cârciumile târgoveţilor mintoşi? De la început, din veşnicia copilăriei mele. Tremendum a venit mai târziu, mult mai târziu, pe căi negingaşe. 1961 La Jilava, pe secţia întâi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât. (Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem curând la concluzii care ne bucură pe amândoi. Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc", altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că suntem deosebit de îndrituiţi să iubim în deplină cunoaştere, deoarece suntem, fiecare în felul său, pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui,
Slide 34: într-o situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sânge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rândul meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sânge. Laolaltă alcătuim, cine ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit înăuntru, dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură de încântaţi şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc. 4 ianuarie 1960 Luni la ora opt, după trei zile de sărbătoare, găsesc poarta Securităţii ferecată. De caraghiosul aşteptării în faţa puşcăriei (ori, mă rog, treacă de la mine: anticamerei ei) tot n-am scăpat. Cu valijoara ponosită, ca la gară, pe un peron pustiu, într-o haltă, să mă urc într-un vagon de-a treia, la un personal care nu mai vine. Ori pe jos, na Sibir. Tristeţea recrutului cu lădiţa, într-o staţie uitată pe câmp, de unde schimbă trenul. Toader Mânzu, fără căţel, după ce-a pornit acceleratul. Într-un târziu apare un militar zorit, desface nişte lacăte, nişte lanţuri; sunt lăsat să intru şi poftit în camera martorilor. Aceeaşi comisie. Geamantanul provoacă din nou — acum de la început — explozii de indignare. Va să zică nu ţi-ai băgat minţile în cap? Tot în mod provocator ai venit? Te-ai molipsit de fanatismul legionar? Ei, fii pe pace, plăcerea de a te aresta nu ţi-o dăm. Degeaba vrei să ajungi erou. N-ai stat de vorbă cu bătrânul? Ce ţi-a spus? Primul lucru pe care-l fac, împins (avea să-mi spună mai târziu Alecu) de un demon al trufiei şi de nevoia de-a o face pe grozavul (şi de a prinde şi curaj), este să repet întocmai vorbele tatei, amestec de Regulus şi de Cambronne. Apoi scot o vitamină C din buzunar, o pun în gură şi mă simt mândru şi, da, foarte calm. Toţi câţi alcătuiesc colectivul din jurul mesei mi se adresează pe rând. Jocul din şedinţa precedentă se repetă aidoma, numai că de data asta graba a dispărut pe de-a-ntregul şi parcă totul se petrece mai apăsat, mai profesional. Ba sunt ameninţat, ba sunt luat foarte cu binişorul. Totul se repetă. Se repetă, puhoi, ameninţările; acum accentul cade pe acestea. Fraza cu tatăl care o să moară ca un câine revine foarte des, cu toate că îndemnurile sale — neexpurgat transmise — le-a răcit mult, foarte mult simţămintele de milă şi consideraţie faţă de „bătrânul", precum şi încrederea pe care o aşezau în sfătoasa lui înţelepciune. Perdelele sunt şi ele din nou trase într-o parte şi într-alta pentru a produce, iarăşi, alternativ, o atmosferă de îngrozire şi o atmosferă de uşurare. Deşi nu-i decât a doua reprezentaţie, impresia de repetare este îndeajuns de puternică pentru ca mai degrabă decât teamă să încerc un fel de amuzament. Tonul dur se înteţeşte, dar nu într-atât încât să-mi vină a crede că au minţit când au declarat că, orice ar fi, nu-mi vor da satisfacţia de a fi arestat. Mă ţin însă dârz şi eu, şi din ce în ce mai băţos, prins de jocul acesta subtil şi absurd al anchetatului care vrea să fie arestat şi al anchetatorilor care tac tot ce le stă în putinţă spre a nu-l aresta. În fond, dialectica acuzator — acuzat nu dispare, numai că semnele ecuaţiei sunt inversate. Am pătruns prea adânc în terenul advers — acum frica mi-o impun eu ca
Slide 35: să nu ispitesc sorţii — pentru a nu înţelege (sau încerca senzaţia) că trebuie să fiu arestat. Pe la orele patru şi ceva arestarea se înfăţişează încă improbabilă. Apoi, deodată — e momentul dinainte fixat? — treburile iau altă întorsătură. Întrebările ţăcăne repede, glasurile lucrează numai pe registre înalte, cuvintele devin exclusiv crude. Pe la cinci aud, în sfârşit: ticălosule, măgarule, pramatie ce eşti. Mi se porunceşte să mă ridic în picioare şi să-mi deşert buzunarele. Vitaminele, carneţelul, ceasul, batista, cureaua de la pantaloni. Ai să vezi tu, fanaticule, podoabă. Sunt pus sub stare de arest. 1969 Şi acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul mai e în ochi, ghimpele în trup, îngerul satanei mă bate peste obraz (şi mi se plimbă psihosomatic în tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufaşă, toantă. Nesocotisem II Cor. 12, 7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea şi Viaţa cred în mod absolut sărbătoresc. Aiud 1961 Plotinism. Există o degradare. La început e Cuvântul, Logosul. Oamenilor li se hărăzeşte a cuvânta. Cuvântul se degradează în vorbă. Vorbele se prefac în şabloane, automate. Aceasta e faza decăzută (rapidă, Kali yugal8) a lozincii. Heidegger stabileşte şi el deosebirea între Wort19 şi Gerede20. Personajul lui Saltâcov-Scedrin (Domnii Golovliov), care potopeşte totul sub avalanşa de vorbe. Abisul vorbelor al lui Duhamel în Chronique des Pasquier, fără fund; taina înfiorătoare a prostiei şi micimii. Ferdinand şi Claire: comentariul şoptit şi perpetuu al fleacurilor. Nesecata putere generatrice a neroziei; hăţişul exegezei nimicurilor. Oul şi găina. Soma şi celula. Prin cuvinte oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii. Şi acel extaz în faţa binelui, frumosului şi adevărului care nu-ţi îngăduie să taci. (Contrapartea ochilor închişi de orgasm.) În faţa frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare. Şi e o seară prea frumoasă, domnule... Vorbăria nu mai e decât zgomot de fond. Iar lozinca — lavă îngheţată — transmite minciuna în stare stabilă, congelată. 1971 N-am ştiut. N-am ştiut — răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni — „nu ţine", nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai
Slide 36: ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin — şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă. Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El? Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut? Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atât de prost — (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) — încât să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă. Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivităţii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsele oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos. Chibrite aprinse aruncate peste benzină. Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferinţele ascunse? despre eroii neştiuţi? despre cei ce douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă? — În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mântuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani? De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu când fierul te pătrunse." Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii. Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard — şi întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişând răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). În ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvârşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea, ci şi toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta
Slide 37: răsucit, sângerând, găurit, terfelit, sfârtecat. Învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski — făţiş — că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvru şi unde în primul plan domină galbenul intens — uită-l dacă poţi! — al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate — cum ai uita în grabă (şi osânditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un răstignit lângă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi — din cauza norilor joşi — de zăpuşeală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decât melancolice. Un sistem închis, cum spun fizicienii când prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din ţărâna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire. Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Şiau căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi. Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atât mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie. Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim. Domnul venise hotărât să bea paharul până la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, când se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaugă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covârşit oarecare timp — după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atât de firescul mi-e sete şi nici atât de allzumenschlich-ul21: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atât de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorâţi, târşâindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atât de miraţi când au înţeles cine e. (Se simţiseră atât de stingheri, de păcăliţi, încât se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii atât de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă. Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfârşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea — ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să
Slide 38: fie — nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii — în tabloul lui Mathias Grünewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie — pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec. Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna ia tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari. (Iar dacă tâlharul cel bun e primul om care soseşte în rai — înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri, ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricât de sincer şi de sfâşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ, nu prin simţiri. Numai tâlharul cel bun simte la fel cu Domnul.) Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon. Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu. Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după câteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută. O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las' că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa? Ce oribil „spectacol" presupune, fără de voie, monofizitismul! Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său nu L-a cruţat". Acest nu L-a cruţat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Numai prin împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţine decoctul final: suprema amărăciune. Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit", iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit." De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit" de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă sar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedând să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce -solemniter — ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, până la cele din urmă consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenesc întreg). Dacă şi-ar fi păstrat — măcar în parte — impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost — pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu" ori „ritual", deci admisibil, comestibil. La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ." Cu preţ cinstit, întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu 1-a plătit o
Slide 39: fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru. Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră. Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde. Martie 1966 Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; în orbecăire, lumină — deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul exact: „Tabloul nu e frumos... e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri nesfârşite... dacă un astfel de cadavru (şi întocmai aşa trebuie să fie) a fost văzut de discipolii lui... cum oare au putut crede, privindu-l, că acest cadavru va învia?" NICI N-AU CREZUT! „Dacă moartea e atât de groaznică şi legile naturii atât de nemiloase, cum le poţi stăpâni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimţit desigur în seara aceea o groaznică tristeţe, o adâncă descumpănire care dintr-odată le spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau." NU LE-A FĂCUT SEMN CU OCHIUL! Socrate şi Iisus Hristos Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sângelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă — întreagă — pecetea tragediei, dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil şi luminos — soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferenţă de temnicier. Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos se zvârcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?" Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare — prin contrast — literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate — cu bună credinţă şi izbândind în bună parte — se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umare. — Dostoievski plănuia să mai scrie până în 1882 un epilog al Fraţilor Karamazov şi apoi o viaţă a lui Hristos. Pesemne că Dumnezeu n-a vrut să mai existe o a cincea evanghelie.
Slide 40: 5 Martie 1960 Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prânz. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor. Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase. Totul — ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact — se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală. Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive: Pentru că am scăpat în sfârşit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr- grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi amintirea — exaltantă — a celor petrecute în dubă. Unde am fost pus într-o despărţitură, o adâncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atât de strânşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce priveşte vinovaţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă. Îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi — considerând ridicolul drept vorbă deşartă şi simţământ inexistent — cunoaştem dintr-odată şi din belşug — sub cerul albastru — starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mâncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. ÎI întreb pe Sandu — iar de-l copiez pe Sfântul Serafim din Sarov în scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenţionat — dacă nu vede şi dânsul pe buzele mele zâmbetul pe care-l desluşesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece în strâmtul cotlon a mai încăput alături de noi şi Grigore Pallama, başca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după el. Purtarea gardienilor la şerpărie e atât de rea, atmosfera atât de dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atât de acută, perspectivele de îndelungată suferinţă atât de limpezi, încât nu pot să nu circul de la un capăt la celălalt al peşterii într-o stare de nemaipomenită, exaltată agitaţie, încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să
Slide 41: cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umblă în cârje, e înţolit în straie miţoase de baci la o stână de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uşor. — Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e cu putinţă să te porţi creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra. 25 Februarie 1960 Paul Dim., martor: E calm, vorbeşte apăsat şi rar, cu dezinvoltura vechiului puşcăriaş, cu politeţea rece a îngerului căzut ori a boierului decavat, dar semeţ. Spre deosebire de noi cei din boxă, a mai făcut vreo câţiva ani de închisoare, iar de data aceasta e arestat mai de mult. Ştie însă prea bine ceea ce e presupus a nu şti şi ceea ce tribunalul nu-i poate aduce la cunoştinţă: că Petru Dumitriu, scriitor adulat, grangur al literelor şi mare profitor al regimului, a rămas dincolo. Se joacă o delicioasă scenetă á la Donizetti ori Rossini. Au folosit acuzaţii în prezenţa dumitale cuvinte ostile regimului? Da. (Expresie de vădită mulţumire pe feţele judecătorilor. Procurorul se îngraşă văzând cu ochii, cauciuc pompat.) În ce fel anume? Au ponegrit sistematic pe scriitorii progresişti. (Expresie din ce în ce mai încântată pe feţele aceloraşi judecători în frunte cu preşedintele colonel Adrian Dimitriu.) Poţi da cazuri concrete? Pot. — O pauză de efect, martorul lucrează cu metode de actor profesionist, nu se grăbeşte. — Ei, dă-le. — I-am auzit ponegrind cu violenţă pe scriitorul progresist Petru Dumitriu, în a cărui operă se reflectă realizările regimului, criticându-l, susţinând că e un făţarnic, că nar fi cu adevărat democrat, că scrie numai pentru a se alege cu foloase personale şi că de fapt romanele lui toate sunt lucrarea doamnei Henriette-Yvonne Stahl... Preşedintele omonim nu-l poate întrerupe, căci n-are voie să ne informeze că celălalt purtător al numelui sfântului izvorâtor de mir, Petru, s-a dat cu imperialiştii. Aşa că martorul, al treilea Dumitriu (de fapt Dimitriu), îi mai trage cu progresistul romancier, cu ponegririle, distrândune, distrându-se, până ce e poftit să se retragă, precum şi face după ce se înclină cu glacială politeţă. Perfect, nu mai puţin decât Sam Weller depunând ca martor în procesul Bardell versus Pickwick. — Definiţia vieţii, după Andre Breton. Viaţa, zice Andre Breton, e felul în care un ins pare a se fi învoit cu inacceptabila condiţie umană. — Paul Dim. ne învaţă pe Al. Pal. şi pe mine să nu ne grăbim a sta lângă uşă spre a fi repartizaţi în celule; să rămânem mai la sfârşit, împreună. S-ar putea astfel să nimerim în acelaşi loc. Aşa chiar facem, prelungindu-ne şederea în sinistra hală care, hotărât lucru, din ce în ce pare mai scoasă din Rocambole, din Misterele Parisului şi din Mizerabilii. Voiculescu, Leu, Sandu, Streinu, legionarii de la Aiud, saşii de la
Slide 42: Codlea au plecat; Paul şi Alecu o dau pe franţuzeşte şi conversaţia ia o turnură strict deşucheată, clevetitoare. Joky (ori Szoky) Cristea, Nicodamele, Puşa Măciucescu, Tea-Room Taina, Şcoala bârfelii, Legaturile periculoase, cinci la şapte. Gata cu emfaza şi sublimul. Spre orele unu ori două, probabil, caraliul de serviciu mă respinge când ne prezentăm tustrei. Paul şi Alecu pleacă aruncându-mi priviri dezolate. După vreo jumătate de ceas sunt scos şi eu, singur. — Se-ntreabă mulţi prin închisori şi-n critica literară: unde e Dumnezeu în opera lui Proust? În romanele lui Mauriac? Unde e? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru că autorii nu sunt teologi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca şi în lume. — Câteva cugetări lămuritoare despre libertate: Alfred Jarry: Există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea. Thomas Mann: Libertatea e o noţiune pedantă şi burgheză. Ambele pun sub semnul întrebării şansele de supravieţuire a libertăţii în lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor. Alexandru Herzen: masselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvântului; ele îndrăgesc autoritatea... prin egalitate înţeleg egalitatea opresiunii... doar indivizii civilizaţi doresc libertatea. Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi deţinuţii politici, că toată lumea se omoară după libertate. Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc. Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte. Drepturi, da, câte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte. Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut." Să înţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu. II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate." Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema — cum îi place lui Hristos să ne socotească — prietenii Săi. Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat." Să ni se topească inimile la gândul pozelor populare unde Domnul cu traistă şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă. Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu. Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu. — Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu. Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cât de reale erau pentru el personagiile meşterite de condeiul său. Care mai arată că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus nobleţea e subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici gogoriţa egalităţii absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracţiuni de viaţă când nu-mi vine, zău, a râde gândind la Gobineau ori la Houston Stewart Chamberlain. În Ursule Mirouet, scrisorile lui Francois Minoret — personaj necinstit şi odios — Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de ortografie, căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exerciţiul îl
Slide 43: distrează pe autor, după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.) Când însă la sfârşitul cărţii, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi Balzac explică de ce: i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu şade bine să râdem pe seama unui om lovit de nenorocire. Cuvintele acestea extraordinare dovedesc: a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului, de vreme ce este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali — şi să le respecte; b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi al comunităţii prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni; c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi în închipuire) la a-şi dispreţui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o făptură omenească — adică de ceea ce i se impunea ca o făptură omenească — atunci când aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse; d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere particula de la numele său; e) Că şi pentru el, ca şi pentru Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfânt. (Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului — vezi tâlharul cel rău — dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfântă. Pe cel ce suferă sunt dator să-l compătimesc, să-l ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul — nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză — fiindcă nu ştie, sancta simplicitas, iată un exemplu grăitor — să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i 1-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos. Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule Mirouet. Nici istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har. Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela când, în Colonelul Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile sale în favoarea soţiei şi nu-şi mai susţine procesul din clipa în care-şi dă seama că e necorectă şi de rea credinţă. Îl apucă aşa silă şi scârbă şi dispreţ faţă de remăritată „contesă Fenaud" încât nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează totul. De scârbă, de silă. Tocmai pentru că ştie. Nu încrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal. Corolarul I: nedreptatea, când îţi este făcută ţie, ai dreptul — dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sângele. Chinezii care-şi curmă viaţa pe pragul împilatorului spre a-l sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care — Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc — evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărâţi să-l lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-l judecă. Corolarul II: nedreptatea, când ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote. Iorga: ,,Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta." Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte
Slide 44: conform cu doctrina creştină, poate — şi trebuie — să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor. Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca" şi „cine-s eu să judec?" se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstorul e iubit de turmă pentru că o păzeşte şi-şi pune viaţa pentru ea. (Când nu poţi îndrepta nedreptatea, îţi rămâne în orice caz soluţia demisiei, de nu a intrării în mânăstire sau a sinuciderii. Cato din Utica şi Ian Pallach; budiştii din Indochina: aceştia orbi şi nerozi, dar cinstiţi şi logici cu ei înşişi.) Iar problema lui Eli, Eli "Prefer să cred in Dumnezeu decât să-l văd în toată slava sa. " Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste) Dumnezeu, care 1-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul absent şi pentru noi? Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei, ce nu putem înţelege noi: că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu. Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit. Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua. Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că — mai rău decât atât — scenariul se desfăşoară als ob22 am fi nu numai pe deplin abandonaţi, ci şi că — pe deasupra, colac peste pupăză — pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place — zice-s-ar — să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate. Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun. Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala. Când i se spunea Domnului pe Golgota: mântuieşte-te pe tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului roşu: coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu). Ni se cere — invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură — ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm
Slide 45: încredere unui ne-fapt. Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns, zic francezii. Iar englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios. — Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şii răstigneşti pe cei ce te iubesc!" 24-26 Februarie 1960 Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le este frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să ne vorbim, dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii — sosise, vezi bine, ora gustării — îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara). Niţel mai târziu, ofiţerului care intră, Păstorel i se adresează bonom şi glumeţ pentru a cere creion şi hârtie. Vrea să însemneze versuri pe care le-a compus la Securitate şi „ar fi păcat pentru cultura românească să se piardă." Ce fel de versuri? A, nu duşmănoase, lirice, patriotice. Cum le-a compus? A, în minte. Dar acum ar vrea să le transcrie; cu vârsta, de, s-ar putea să le uite. Întocmirea de versuri pe cale mintală este, oricum, o performanţă, poate nu ca băgarea unui gol sau depăşirea unui record, dar performanţă totuşi e. Se simte o învăluire de admiraţie. Iar Păstorel zâmbeşte, distant, dar prietenos. (Ce nu face omul pentru o ţigară? Ce nu face scriitorul pentru un condei?) Deşi ofiţerul şi subordonaţii lui se ţin tari, se supraveghează între ei şi se împotrivesc vrăjii, în atmosfera glacială (la propriu şi la figurat) a fostei bucătării pătrunde brusc o adiere primăvăratecă, un iz patriarhal de Cotnari şi o pală de voioşie humuleşteană. Uliţa copilăriei nu mai pare a se fi strămutat pe întinsurile pierdute ale îndepărtatelor galaxii. Frunţile, puţin de tot, se descreţesc. Sar zice că sunt şi Medelenii fratelui Ionel pe aici pe undeva, nu s-o fi pitit Hanu-Ancuţei al tovarăşului preşedinte Sadoveanu pe sub nişte uriaşe bufete de la capătul încăperii? Tare mă bucur, glăsuieşte Mihai Vodă Slurdza, că văd chef şi voie bună în ţara Moldovei. Tonului bonom care îmbracă o cerere de neconceput, ofiţerul nu-i poate răspunde răstit. E destul de tânăr, ofiţerul, şi-mi vine a crede că încearcă oarecum sentimentul elevului căruia i se oferă emoţionantul prilej de a sta de vorbă cu unul din autorii reproduşi în manualele şcolare. Păstorel nu tace, prinde aripi şi plutonierului vigilent care intervine în discuţie îi trânteşte: „Dumneata să ştii că eu nu sunt numai scriitor, ci şi căpitan de tunari." Odată cu vorbele acestea s-ar zice că pereţii înşişi pier şi că din locuri împădurite unde lumina şi umbra se urmăresc şăgalnic vin în procesiune, printre noi, umbre măreţe şi umbre duioase — Ştefan al Moldovei, Neculce boierul de ţară, isteţul Creangă, domnul Ibrăileanu, cneazul
Slide 46: Moruzzi, drumeţul Hogaş; ba sosesc nu numai fiinţe, ci şi clădiri sau obiecte: bojdeuca, teiul de la Copou, restaurantul La paradis general, biblioteca Academiei într-o dimineaţă de primăvară când cititorii-s puţini şi legăturile în piele ale cărţilor lucesc atât de blând, Bucureştii de altă dată cu întreg cortegiul lor de grădiniţe şi grătare, şi Moldova cealaltă, din strada Icoanei, unde în jurul unei mese răsunaseră bietele epigrame în temeiul cărora Al. O. Teodoreanu. se află acum aici. Dar proiectarea noastră în afara timpului şi spaţiului — şi cât de yoghină, de honigbergeriană i s-ar fi părut autorului de la Paris a cărui Noapte de sânziene îşi avea şi ea însemnatul aport în făurirea scenei pe care o jucăm toţi, a scenariului absurd, a părelniciilor adânc înfipte în mizerie şi spaimă — nu durează mult. Aura de bonomie şi aburii de Cotnari, de culoarea strugurilor poleiţi în bătaia soarelui fierbinte al verilor de demult, nu-l înconjoară decât pe singurul Păstorel. Când, rupând vraja calmului ce se lăsase din toate părţile, de sus, Dinu Ne. înalţă şi el glas, solicită o ţigară, ofiţerul se scutură, iese de sub puterea literaturii române şi a tradiţiei petrecăreţe, păşeşte acru şi dârz pe tărâmul filosofiei contemporane ostile şi sfâşie brusc vălul: „Dumneata să nu ne crezi atât de proşti, domnule Noica." Dinu, de o slăbiciune chinuită, ascetică, se încovoaie călugăreşte, supus — cu priviri îngândurate, împovărate, însingurate. Sfruntare, gândeşte ofiţerul, şi ne apostrofează în bloc, rece şi solemn, nu fără o ultimă nuanţă de consideraţie (cum nu auzisem în cursul anchetei şi nici nu mai aveam să întâlnim prin închisori): „Ştim noi ce reprezentaţi şi nu ne duceţi cu gesturi bune pentru găinari."' În sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci — ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu. Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: coautorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracas) sunt în fundul boxei. În sala goală şi mare vor fi în cursul procesului patru grupuri compacte de fiinţe omeneşti, despărţite între ele prin spaţii de vid ce reamintesc ameţitoarele distanţe dintre roiurile de universuri. (Liantul pe care l-ar fi alcătuit publicul, rudele şi presa nu există). Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi — asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic — de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin îndreptate asupră-ne, dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor — postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marilor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari — pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. Al doilea grup îl alcătuiesc, hăt la capătul sălii şi abia întrezăriţi, ofiţerii de Securitate, anchetatorii, inspectorii (unii în uniformă, alţii în
Slide 47: civil), veniţi să urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să verifice, ca într-o ciudată reprezentaţie teatrală unde repetiţia de regie, repetiţia generală şi premiera s-ar confunda într-un singur spectacol kafkaian. Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi — bănuiesc, apoi aflu precis — şi cei mai temători, îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale; altminteri sunt spilcuiţi fără greş: haine de culoare închisă, dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, colţuri de batistă albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului, obraji bărbieriţi proaspăt şi atent, freze linse de limbile a zeci de pisici. În ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care naveam încotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie. Pe fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiţi: la mijloc Adrian Dimitriu (acesta nu plictisit, ci îngrijorat, căci e responsabilul: fost avocat şi domnia sa, în rol şi costum de colonel). De îndată ce mă văd aşezat pe bancă, săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune. Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura manii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta. Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote. Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă; asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat — omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase — mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunde cu o căutătură recunoscătoare. Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu
Slide 48: neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului... vreau să spun al legionarismului. Un fel de râs înfundat înfrânge solemnitatea înţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el. Un alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi o boare de omenie spunând că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu... Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întâmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin glumele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avântul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer — la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte — şi anume cu „să ferească Dumnezeu". De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri. Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo24: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier inveteraţi şi descendenţi spirituali direcţi ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare „unde poartă urmele bestialităţii legionare", dă să se descalţe. Un semn discret — plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe la exemplificarea pe viu. Dintre cei vreo douăzeci de martori ai acuzării (la ceilalţi procurorul şi apărarea au renunţat de comun acord) se remarcă ziaristul Radu Popescu, printr-o declaraţie de neaşteptată virulenţă şi lungime; este şi el deopotrivă de sclivisit înveşmântat ca şi avocaţii; se mişcă, în timp ce vorbeşte, ca un profesor la catedră, cu gesturi ample şi studiate cum se zice că erau ale lui Maiorescu, îl beşteleşte pe Noica întocmai ca cel mai straşnic gradat pe cel mai netrebnic recrut, îşi recită fără oprire tirada întreagă. La sfârşit se şterge şi el cu o băsmăluţă scoasă din buzunarul de la spate al pantalonilor: pe frunte, pe faţă, pe mâini. Apare la un moment dat o bătrânică în negru, cu o pelerină — aduce cu Barbara Ulbrich ori mai degrabă cu directoarea pensionului din Crima lui Sylvestre Bonnard, aceea care s-a transfigurat aflând că modestul ei vizitator e membru al Institutului Franţei. Bătrânica răspunde la numele de Popescu-Voineşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de dactilografie. Ea a bătut Aşteptând ceasul de apoi, romanul cu subiect legionar al lui Pillat. Somată să se explice pentru care motiv, văzând despre ce e vorba, nu a sesizat autorităţile, menţionează cu voce calmă şi joasă următoarele: mai întâi, când bate la maşină, atenţia i se îndreaptă numai asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atât mai puţin asupra
Slide 49: sensului lucrării; în al doilea rând, a înţeles şi ea că este vorba de legionari, dar i s-a părut că lucrarea-i net antilegionară, fiindcă pe tinerii care aparţineau mişcării autorul îi înfăţişa sub o lumină defavorabilă. Defavorabilă? Da, desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că nu-şi dădeau regulat examenele, că veneau acasă seara târziu, că-şi supărau bieţii părinţi care se speteau să le plătească taxele şi să le cumpere cărţi. Încântător e un prieten al lui Păstorel; tuciuriu, scund şi îndesat. Se numără şi el printre comesenii de la restaurantul din Icoană. Retrăgânduşi declaraţia dată la anchetă, nu vrea să recunoască aspectul duşmănos al rostirilor acuzatului. Preşedintele stăruie mult, în sală se produce (în fund) un fel de vagă rumoare, însoţită de o nespusă uimire. S-ar zice că în derularea filmului s-a produs o pană; nu că ar avea vreo importanţă, dar nu şade frumos. Martorul, cred, e macedonean, îl cheamă Arsenie TaşcuDumba, şi trebuie că aparţine acelor familii de Aromâni care prin Ragusa, Viena şi Ardeal au ajuns în regat. (Altele, ca Şaguna, Stârcea, Capri, Hurmuzachi, Grigorcea, Flondor se vor fi oprit în cadrul statului habsburgic tot pe pământ românesc.) Există o ramură Dumba înnobilată de împărat, trăită la Curte, rămasă fidelă dinastiei şi oraşului imperial al valsului. (Iosif Roth a descris în Radetzky Marsch cazul — ciudat — al acestor exponenţi ai „naţiunilor conlocuitoare" care au fost şi au rămas până la urmă slujitori devotaţi ai împărăţiei. La ei s-a referit şi Rebreanu cu David Popp din Catastrofa. Şi nu de ei ţine şi Avram Iancu?) Mai târziu, în puşcărie, aveam să aflu cât de sigure sunt prieteniile stabilite de macedoneni, cât de credincioşi, de statornici pot fi — deşi cu mare greu se dăruiesc. Ameninţările preşedintelui, din ce în ce mai enervate, dau greş. Preşedintele propune organului procuraturii să ceară în instanţă arestarea martorului vădit mincinos. (Scena riscă să ia un caracter cu totul ionescian: dacă Păstorel, întrebat de preşedinte, îşi menţine declaraţia de vinovăţie de la anchetă — şi cum să n-o menţie? — înseamnă că martorul, susţinându-i nevinovăţia, minte şi urmează să fie trimis în boxă ca sperjur în temeiul cuvintelor celui pe care a vrut să-l apere.) Procurorul reflectează, dar nu cere arestarea. I se acordă martorului două minute de gândire. Martorul se face feţe-feţe, se încruntă, o roşeaţă difuză îi acoperă negreala obrajilor, îşi încordează trupul mărunţel. După trecerea celor două minute martorul declară că acuzatul nu a vorbit duşmănos. Preşedintele, procurorul şi judecătorii dau a înţelege cu umerii, capetele şi mâinile că martorul e un idiot — şi-l trimit la loc cu mocoşite ameninţări. A învins! Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declara, în general, sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mâinile pe bancă. La sfârşit — Mădârjac a fost citat negativ numai în treacăt — se vede că răsuflă uşuraţi. Le-a fost cald. Când ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvânt final de apărare ni s-a atras atenţia că putem numai să ne recunoaştem vinovăţia şi să cerem indulgenţa tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. În numele lui Păstorel se depune un certificat de neoplasm pulmonar. Cei mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul. Pillat, cel dintâi, începuse: „Deşi n-am fost niciodată un anticomunist, totuşi datorită faptului că am socotit întotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a violenţei, n-am putut să nu..." Preşedintele a intrat în stare de frenezie; Dinu e întrerupt cu brutalitate,
Slide 50: puştile automate par îndreptate dramatic asupră-i. Alecu, emoţionat, face o mea culpa generală, arată că vede în marxism singura soluţie şi-mi pare că lăcrămează; boierul generos de la paşopt, care sălăşluieşte în fundul sufletului său, a preluat conducerea conştiinţei. Altfel decât Alecu, dr. A. VI. îşi cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina vorbeşte spontan şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că în vinele ei zvâcneşte sângele unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier aventurier, unui muşchetar, unui paladin care — te miri din ce pricină sau pentru a veni în ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfida pe cel tare — nu-şi cruţă nici vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adânc vinovat faţă de prietenii pe care i-a târât aici după el şi cărora le cere să-l absolve. Marietta Sadova e jalnică, plânge, tuşeşte, se îneacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori ranguri. Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvânt final şi-l recit fără oprire: „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect şi neţărmurită dragoste." Cuvinte destul de îndemânatice şi care — Dumnezeu ştie de ce, fiindcă n-or fi mai grozave decât ale celorlalţi — sunt ascultate de câteşi patru grupe ale sălii în tăcere. Dr.-ul Al. G. mi-a spus apoi, la camera 18, că l-am emoţionat. Când tribunalul se retrage, rămânem sub pază în boxă. Destinderea e generală. Avocaţii zâmbesc asemenea elevilor după examen. Ofiţerii şi anchetatorii răsuflă ca după inspecţie. Ostaşii îşi dezmorţesc picioarele. Şeful gărzii, un plutonier ţigan care-i şi bărbierul Securităţii, foloseşte prilejul ca să se suie pe platformă şi să se aşeze pe scaunul grefierului. De acolo ne priveşte covârşit de fericire, aidoma călătorului care s-ar odihni pe tronul regesc în timpul vizitării unui palat ori s-ar urca, în clădirea unui parlament, la o tribună ilustră. Excursionistului i se pare, din vidul anevoie atins al muntelui, că priveliştea care se desfăşoară în vale e pentru el anume. Cât de bucuros e vremelnicul grefier! Îşi arată toţi dinţii. Poate că e, cel puţin acum, singurul cu adevărat fericit din toţi câţi sunt aici, toţi robi, toţi actori în diferite roluri, într-o nevoită şi obositoare piesă. Oare nu cumva întreaga mascaradă îşi află punctul de congruenţă în această cum nu se poate mai trecătoare şi tâmpă fericire a buzatului printre strămoşii căruia nu-i cu putinţă să nu se fi numărat şi un gâde? Tribunalul reintră: sentinţa se va pronunţa după trei zile. Suntem scoşi la repezeală. Între uşa de ieşire şi dubă desluşim un cer plumburiu, o seară de lapoviţă, împunsături de aer curat. Interlaken, vara 1938 Nimeresc o zi rece şi hotelurile sunt toate pline. Mi se explică motivul: are loc congresul unei asociaţii religioase internaţionale, The Oxford Group. De care auzisem. E condusă de un orator şi propagandist foarte energic, Frank Buchman. Titlul unei cărţi scrisă de un discipol al său: Numai pentru păcătoşi. Reputaţia cam mondenă a mişcării nu mă atrage; greşesc poate, ca şi în cazul şcolii de înţelepciune de la Dannstadt.
Slide 51: În hotelul unde am fost până la urmă primit nu locuiesc decât membri ai Grupului; de voie de nevoie şed la toate mesele alături de ei, care mă iau drept unul de-al lor. Cei mai mulţi sunt englezi. Se pare că la un alt hotel, mai luxos, se află şi o doamnă din România. Munţii sunt ceţoşi, umezeala are drept consecinţă consumarea unui număr sporit — adică astronomic — de ceşti de ceai. Contactul cu englezii aceştia — sinceri, mereu bine dispuşi (lumea pentru ei reîncepe în fiecare zi proaspătă ca-n prima — mai bine zis a şasea), preocupaţi de stabilirea şi respectarea unor programe cât mai precise şi pline, gata la orice oră să discute problemele cele mai delicate şi mai intime cu o degajare totală; manieraţi cu simplitate, prevenitori, absorbiţi fără pic de făţărnicie de tot ce se leagă de spiritual şi sufletesc — este plăcut, amuzant şi chiar desfătător. Toată lumea vorbeşte, se mărturiseşte, pune întrebări indiscrete urmate de adânci tăceri, manipulează ceşti de ceai şi farfurioare cu biscuiţi, scoţând de prin buzunare carnetele în care se notează sute de adrese, titluri de cărţi, nume de asociaţii religioase. Mă simt cucerit. La început o senzaţie de a nu fi la locul meu. Apoi însă mă duc la toate conferinţele lui Buchman (niţel declamatoriu şi accentul pus pe orarii şi organizare), iau parte la şedinţele şi conciliabulele asociaţiei, întratâta sunt de prins încât renunţ la o excursie pe Jungfrau de dragul participării la o şedinţă a Grupului. Se ocupă în special de mine un tânăr funcţionar din Bedford, îl cheamă Manning şi-i un băiat tare bun; şi-un irlandez, mai vârstic, înalt şi chel, sunt piloţii mei, stăruitori şi niciodată stânjeniţi. Nu mă interesează ce anume urmăreşte Grupul, ce-l desparte de numeroase alte secte şi uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic şi susţinut cu oameni a căror principală preocupare e credinţa în Dumnezeu şi grija de mântuire, care au făcut sacrificii băneşti pentru a veni aici, la Interlaken, care iau în serios tot ce fac şi tot ce discută. Oricât de mundan să fii şi nu se poate să nu te simţi atras de oamenii aceştia toţi curaţi. Naivitate multă, teologie sumară, la cei mai mulţi o cultură generală redusă, concepţii adesea candide. Dar şi frăgezime, farmec, o impresie de camere bine aerisite, nici umbră de tertipuri, vicleşug, blazare, dospire. Numele irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit în ascunzişuri de materie cenuşie care-mi sunt inaccesibile. Mă văd astfel silit să-l pomenesc drept Irlandezul când mă rog pentru el în fiecare zi, ca şi pentru Grupul de la Oxford. În dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit spre mine: te căutam, îmi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a apărut Domnul şi mi-a încredinţat că te va chema la El. Se vede că-l privesc întrebător, deoarece repetă, explicativ: vei fi printre cei care cred întrînsul. Montreux, 1938 Trenul care duce de la Berna la Montreux poartă numele de Edelweiss, e electric, fastuos şi cosmopolit, ca într-o nuvelă de Paul Morand. Europa galantă, închis în timpul nopţii, Deschis în timpul nopţii, Gingaşe Stocuri. La Montreux, de la fereastra hotelului, priveliştea e de o frumuseţe solemnă şi perfectă care mă apasă. Cartea poştală vie din faţa ochilor mei luceşte de verde şi albastră puritate. Îmi dau bine seama că la Interlaken n-am făcut decât să mă joc. Pe oxfordieni îi văzusem ca unul venit din Franţa exclusiv îngrijorată de vacanţe, biftekuri şi greve. Et un Pernod potir Arthur. Franţa bolnavă de inteligenţă şi spirit practic, de o
Slide 52: parte, şi anglo-saxonii aceştia copilăroşi, dornici de juruinţe, entuziaşti, de alta. Alkohoolfreies Restaurant: cea dintâi pancartă pe care o zăresc în Elveţia, puerilă dovadă, însă certă dovadă de concepţie idealistă a vieţii. De aici la Schelling şi Fichte nu mai e decât un pas. Nu-mi vine a crede ce mi-a spus Irlandezul. Nu în viaţa aceasta, probabil într-o încarnare viitoare. Am şi senzaţia de a fi fost înşelător. Nu, nu pot trece la creştinism. O lume obsedată de Pernod. Rânjetul bleg al mustăciosului Arthur în reclame. (Mai e unul, în vecini, tot cu mustăcioară, dar viu — şi nu bea decât apă). În fiecare zi, în toate ziarele. Pe toţi pereţii. Pe toate zidurile. Ce departe e Hristos. De ei, de mine. De toţi. Îmi jur totuşi că niciodată nu voi spune vreun cuvânt rău, nu voi schimonosi vreun zâmbet când va fi vorba de Grupul de la Oxford în prezenţa mea. — Nu e nevoie să fi stat mult în închisoare. Ce este omul, care-i cu adevărat condiţia umană, cum stau lucrurile cu noi — şi că Hristos e acolo la doi paşi, că te vede, că te-a văzut, că te-a văzut din totdeauna — se înţelege în câteva minute. Restul de ani e timp irosit. Ca şi serviciul militar, e însă incomparabil exerciţiu de strunire. Londra, Mai 1939 Familia pastorului Lound locuieşte în plin centru, şi într-un cartier elegant, aproape de Regent's Park. Am fost recomandat şi primit ca paying guest26, delicios de ipocrită formulă pentru a spune luat în găzduire. Sosesc seara, după o îngrozitoare călătorie cu avionul: furtuna a bântuit fără încetare deasupra Canalului Mânecii, am vărsat cu toţii (inclusiv echipajul) tot ce aveam în noi, în nişte pungi mai întâi, apoi pe unde se nimerea. Abia ajuns pe solul Albionului dau de bunăvoinţa britanică, dulce compensaţie a ironiei răcelii franţuzeşti: la aeroport, nişte necunoscuţi se reped la noi cu sticluţe de coniac şi ne îmbie să bem: remediul, zic ei, e obligator după răscolirea măruntaielor. Şoferul taxiului îşi manifestă şi el solicitudinea, iar jupâneasa gazdelor îmi zâmbeşte deferent şi-mi dă de ştire că pentru această primă seară sunt scutit de îmbrăcarea smokingului. Cuvintele de bun sosit ale stăpânului casei sunt şi ele fermecătoare (să poftească vreunul să-mi spună, după ce am trecut pe la Securitate, am făcut cinci ani de puşcărie şi trei ani şi jumătate de muncă manuală alături de ţigani — că politeţea e o deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip drept în faţă — să-mi moară mama, să fiu nebun şi sămi sară ochii de nu): în locuinţa noastră să vă simţiţi ca la hotel, iar nouă să ne îngăduiţi a vă socoti ca pe un prieten. Doamna Lound şi una din fete (asistentă la un cabinet dentar) sunt niţel mai rezervate; pastorul însă şi fiica cealaltă (e învăţătoare într-un orăşel la oarecare distanţă de Londra şi stă acasă de vineri seara până duminică) sunt gentileţea şi simplitatea însele. Văd bine că pe cât sunt englezii de reci în străinătate, pe atât sunt de prietenoşi la ei în ţară. Ospitalieri, deschişi, înţelegători: recunosc oricui dreptul de a fi nebun, de a se duce naibii dacă vrea — şi pe ce drum îşi alege; nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural. După-amiază, uneori, domnul Lound mă invită în camera lui de lucru şi-mi face cafea într-un ibric electric. Dimineaţa, înainte de copiosul mic dejun, mă ia mereu cu dânsul la o scurtă plimbare, în pas milităresc, prin nesfârşitul Regent's Park. Îmi arată tot felul de vile elegante (unele de foarte prost gust, imitaţii ale stilurilor celor mai felurite): au aparţinut ori aparţin unor personalităţi de seamă. Sunt şi iazuri în parc, eu mă reped către nişte raţe de toată drăgălăşenia: ca să le văd mai deaproape mă las
Slide 53: pe vine, le îmbii, le spun uţi-uţi. Raţele măcăie foarte cuviincios, cât trebuie. Întorşi acasă, pastorul povesteşte în cursul aşa-zisului mic dejun că eu, când mi-a atras atenţia asupra frumuseţilor arhitectonice din parc, l-am lăsat în părăsire şi m-am dus să mă închin unor raţe (went to worship some ducks). — Din Londra îi scriu la Bedford lui Manning, tânărul funcţionar pe care-l întâlnisem la Interlaken. Îmi răspunde curând şi mă invită să iau parte peste câteva zile la o reuniune a Grupului la Eastham, care-i o suburbie a capitalei. Suburbie, vorba vine, pentru că merg cu metroul şi apoi cu trenul mai bine de un ceas şi jumătate. Regăsesc în sala primăriei de la Eastham aceeaşi atmosferă de sinceritate şi naivă curăţie de la Interlaken. Vorbitorii vorbesc înflăcărat şi serios, ascultătorii ascultă atent şi serios, toată lumea ia notiţe, înseamnă numărul versetelor biblice care au fost citate; domneşte o silinţă poate nu de mirare la oameni convinşi de adevărul că Domnul va veni ca un fur, că poate veni în orice clipă, pe neaşteptate: de ce nu chiar acum! În pauză, conversaţiile sunt la fel de însufleţite ca la Interlaken, iar îşi dau unul altuia adrese, iar îşi recomandă reviste şi cărţi, expoziţii şi cursuri, iar îşi fac, nestingheriţi, confidenţele spirituale cele mai intime. Se serveşte ceaiul, pe tăviţe. Nu ştiu cum de izbutesc ei să le facă pe toate: merg, beau, ronţăie biscuiţi, vorbesc, scriu, predică, se informează, se salută, zâmbesc, cugetă... Îl revăd şi pe Irlandez, care se îndreaptă încet spre mine şi-mi aduce aminte de visul pe care 1-a avut. Ascult cu mai multă băgare de seamă ca la Interlaken, dar şi cu neîncredere sporită, şi cu surâs lăuntric, nu răutăcios, dar oarecum de condescenţă. Îmi pare foarte înduioşător — te vei număra printre închinătorii Lui -, şi totodată copilăros. Şi niţică milă faţă de omul acesta, desigur bine intenţionat, dar nu-mi place că dă crezare viselor; şi-i lipseşte pudoarea fanteziilor sale. La Londra, totuşi, merg des la biserici, catedrale şi capele, şi ca să le vizitez şi ca să aştept. Să aştept ceva ce nu vine. Merg şi la biserica oaspetelui meu, unde nu mă împărtăşesc deşi sunt poftit s-o fac. Drept argument aduc faptul că nu m-am spovedit. Pastorul, cunoscător al catolicismului şi ortodoxiei (a fost câţiva ani paroh titular al bisericii engleze din Paris, e impresionat de motivarea mea şi nu stăruie. Domnul Lound e middle church, aproape high, credinciosul care nu se apropie de altar din lipsă de mărturisire i se pare vrednic de respect. Mă duc şi pe la o mulţime de asociaţii şi centre religioase. Pe străzile Londrei numele lor apar des, ca al firmelor comerciale. Aici religia e peste tot locul, te întâlneşti cu Hristos la tot pasul. Ei zic Domnul. Pe continent discreţia religioasă e strictă. În Anglia nu, se vorbeşte despre ale sufletului şi ale credinţei în modul cel mai firesc. De câte ori, trecând prin dreptul unei clădiri purtând o tăbliţă cu nume de organizaţie religioasă, de câte ori n-am intrat! Înăuntru sunt săli de şedinţe, biblioteci, fişiere, vrafuri de reviste şi broşuri, fotografii, testimonii, telefoane şi secretari. Birouri. (Dar parcă la urma urmei, e altfel la Vaviloril! Vorba lui Pierre Benoit: le Pape, c'est des bureau27.) Sunt primit afabil de oameni niţel grăbiţi, care m-ascultă, îmi rezumă crezul lor respectiv. Partea aceasta o judec toată destul de stereotipă. Dar mă cuprinde mereu emoţia când mi se propune cu neforţată ingenuitate „câteva clipe de tăcere meditativă în doi" ori o rugăciune. Let us pray28: şi îngenunchează în mijlocul biroului, al salonaşului — sală de primire, al arhivei, de parcă şi-ar fi scos batista albă din buzunar ca să-şi şteargă sticla ochelarilor. Îmi încarcă braţele cu fiţuici
Slide 54: şi broşuri, pamflete, cum le place lor a zice. Şi-n Hyde Park, unde mă opresc de preferinţă şi îndelung în faţa predicatorilor. Un grup de sectanţi cântă; mă apropiu de ei cu pălăria pe cap şi umbrela în mână. (E o zi de senin, fără urmă de nori; dacă era ploaie, luam, fireşte, nu umbrela, ci impermeabilul.) Îmi cer să-mi scot pălăria, deoarece cântul lor e un psalm. Le răspund politicos dar, din nu ştiu ce subită îndărătnicie, refuz să mă descopăr la comandă. Ce-mi veni? Ei stăruie, perseverenţi şi ei, nu supăraţi, pentru că sunt obişnuiţi cu felurimea de bazaconii ale diavolului. Până la sfârşit, mă lasă în plata Domnului, şi plec — plin de amărăciune. 6 Martie 1960 Aşadar, într-un târziu sunt scos şi eu, dus la un birou adăpostit în micuţa firidă a boltitului coridor; interogat, identificat, dezbrăcat. Mi se lasă doar un prosop, un săpun, una perie de dinţi, una pastă de dinţi, două perechi de ciorapi, una cămaşă, una pereche chiloţi, din care fac o bocceluţă. Mă uit la ceasul de peste bolta firidei şi văd că e mult mai devreme decât credeam. Un gardian foarte înalt şi voinic îmi face semn să vin după el. (La şerpărie erau limbuţi; acum lucrează pe muteşte.) Dar nu mă duce spre şirul de uşi metalice încărcate cu lacăte şi zăvoare, înapoia cărora bănuiesc celulele. Ajungem afară, în curte. Noaptea aceasta de început de martie e o noapte de viscol. Îmi aminteşte de începutul Valetului de treflă al lui Edgar Wallace: „A fost ridicat dintr-un şanţ din Lambeth, tânărul Gregory zis Cocainomanul, şi murise mai înainte ca agentul de serviciu la Waterloo Bridge, care auzise detunăturile, să fi sosit la faţa locului. Fusese omorât în stradă, noaptea, pe zăpadă şi vânt, şi nimeni nu văzuse pe ucigaş. După ce l-au dus la morgă şi i s-au cercetat hainele nu se găsi nimic altceva decât o cutiuţă metalică plină de un praf alb care era cocaină şi o carte de joc, valetul de treflă!" Sunt în cămaşă şi chiloţi. Gardianul îmi arată un morman uriaş de geamantane, saci, rucksackuri, pachete, desagi şi-mi ordonă să le port pe toate din curte într-o cămăruţă aproape de intrarea coridorului de-a lungul căruia sunt uşile. Unele valize cântăresc foarte greu. Trebăluiesc, dârdâind şi clănţănind, căci nu e numai frig, ci mă şi aflu într-un teribil curent, vreo două ceasuri. Gardianul, încotoşmănat într-o şubă siberiana cât toate zilele şi încălţat cu pâslari peste cizme, şi-a ridicat gulerul îmblănit, şi-a tras clapele bonetului-căciulă peste urechi şi s-a ghemuit — aduce cu omul invizibil din filmul după H. G. Wells — pe un scaun ciudos aruncat într-un colţ, de unde probabil că mă urmăreşte. De bună seamă că-i este şi lui frig şi — de ce nu ştiu — dar am impresia că nu-i face plăcere să mă vadă cotrobăind de colo până colo prin zăpadă, dezbrăcat, jigărit şi nevolnic. Termin, vesel că nu am dat nici un semn de slăbiciune, începând a mă încălzi. Gardianul îmi face iar semn să-l urmez, scuturând un inel cu o mulţime de chei enorme. Se opreşte în dreptul celulei 18, deschide greu uşa, cască şi-mi face vânt înăuntru. — La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi. Îşi întoarce faţa de la noi: ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă-n voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă! 7 Martie 1960 Mi-a făcut vânt înăuntru. Acum stau încremenit lângă uşă. Mă uit. Sunt într-o bombă de proporţii uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut.
Slide 55: Bomba e puternic iluminată. Un fel de azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu şi contradictoriu simţământ de pustietate şi aglomeraţie. De ambele părţi patru rânduri de paturi de fier care se ridică până aproape de înaltul tavan boltit. Fereastra, în faţa mea, e bătută în scânduri, dincoace de care sunt gratiile. În spaţiul dintre sumedenia de paturi, o masă îngustă, două bănci înguste şi ele, şubrede, în colţul din dreapta, în fund, un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atât. Jos, de-a lungul paturilor, şiruri — ce-mi par nesfârşite — de bocanci. Câteva sforăituri vânjoase nu rup tăcerea adâncă, asemenea norilor izolaţi care nu covârşesc unitatea cerului violent albastru. Câte o horcăitură. Zgomotul metalic al zăvoarelor şi cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi asta mă uimeşte. Încep să tremur de frig, pironit în sumara mea îmbrăcăminte, cu bocceaua în mână dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt felurite şi disonante. Stau aşa multă vreme şi aştept, dar nu desprind vreo mişcare. Din ochi caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu văd nici unul. Şi nu mă vede nimeni. După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept privirea în jos şi dau de un amestec de humă, ciment, pietriş şi noroi. Încăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate. (Premoniţiunile nu sunt întotdeauna valabile. N-am ştiut în pragul bombei aceleia puturoase, intens luminată şi prinsă în bifurcat vârtej de sforăială şi tăcere, că într-însa voi găsi acces la fericire.) Deocamdată îmi plimb iar ochii în sus şi în jos, în dreapta, în stânga, pretutindeni, stăruitor, speriat. Lumină şi gol. (Totul poate fi terfelit; aici şi lumina e rece şi rea. Cum ai căzut tu din cer, stea strălucitoare, fecior al dimineţii. Winston Smith în 1984: în locul unde nu e întuneric, in the place where there is no darkness -şi ce se dovedeşte a fi acel loc: camerele de anchetă şi de închisoare! Totuşi n-a fost minţit: e mereu lumină, dar ce fel de lumină? Dintr-aceea probabil pe care o scapără căderea îngerului Lucifer, când 1-a văzut Domnul cum se prăbuşeşte, fulger, în adâncimi.) Deodată, sus de tot, la cucurigu, în stânga, pe rândul cel mai înalt, o mână a ridicat un deget şi-mi face semn să urc. Să urc — dar cum? Mâinii — care desigur e înzestrată cu simţul vederii şi pricepe că mă rotesc în căutarea unui mijloc de ascensiune -i se alătură o a doua, soru-sa de bună seamă. Ele schiţează o căţărare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clănţănind, mă aflu îndeajuns de maimuţă ca să mă pot agăţa până sus ţinându-mă de paturile de fier. O arătare înfofolită, mică de stat şi îngrozitor de slabă, de o paloare ce s-ar putea să ţină de altă prismă cromatică decât a universului nostru, se dă mai aproape de altă mumie şi mă îndeamnă tot pe muteşte să mă întind alături de ea; mă acoperă cu o jumătate de pătură zdrenţuită. Şi-mi şopteşte: culcă-te o ţâră că nu mai e mult. — Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: „Dacă vă voi spune nu veţi crede". Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim sa-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele
Slide 56: lucruri — la ce bun? nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-i pilda, să tăcem (neîncruntaţi)? — Nu trec, îmi pare, nici zece minute şi se porneşte un zgomot mai mult decât asurzitor; al aştrilor acelora sfârâmaţi care în Le Napus de Leon Daudet provoacă dispariţia instantanee a oamenilor? Un vacarm prelung, o larmă dementă; explozie pe care n-aveam s-o uit vreodată, care şi după aceea, de-a lungul anilor, mă va trezi, 1a cinci, ba şi câteva minute mai devreme, din groază anticipativă. Iureşul acesta sonor — de sonerii? de clopote? de goarne? de arme de foc? — pătrunde până-n straturile cele mai freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale eului şi-şi stabileşte bârlogul în locuri neştiute ale fiinţei. Minunile există. Dumnezeu lucrează mereu. Prevestirile lui N.N.P. se împlinesc pe loc. Abia încetează rafala de trâmbiţe că vecinul meu binevoitor mi se recomandă: e un preot-călugăr ortodox. Alături de el se trezesc alte două năluci, una corpolentă şi greoaie, alta zveltă şi tinerească: sunt doi preoţi greco-catolici. Ştiu, în mijlocul tumultului care se iscă în celulă după ce ia sfârşit deşteptarea, când o mare de chelii umple spaţiul şi-n faţa putinei acoperite s-a şi format o coadă ca de cometă, ştiu că am încăput în mâinile Dumnezeului celui viu. — I trust I make myself obscure, trag nădejde că-s greu de înţeles, vreau să sper că nu mă exprim prea clar. — Călugărul meu e basarabean. E un om tânăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiinţării schitului unde vieţuise. Abia apuc — bat fierul cât e cald — să-i spun că sunt ovrei şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale, şi tăcut. Cei doi grecocatolici sunt diferiţi unul de altul. Părintele Nicolae, din Alba, tânăr, e zglobiu şi agitat, glumeţ şi amator de palavre. Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Părintele Iuliu e mare, voinic, sfătos şi cât se poate de retras. I se citeşte pe chip durerea provocată de faptul că şi fiica lui, călugăriţă, e condamnată; a făcut parte dintr-un lot de monahii mistice. Dacă-i vorba de împerecheri ciudate de situaţii şi cuvinte, îi spun am făcut şi eu parte dintr-un lot de mistico-legionari. Dar părintele Iuliu mai e necăjit şi din altă pricină: preot catolic, a semnat, neconvins, în 1948, trecerea la ortodoxie; lucrul acesta nu şi-l poate ierta. Acum se află aici fiindcă e acuzat de îndărătnicie în catolicism şi activitate în slujba Vaticanului. Obsesia faptului dintâi nu-l părăseşte însă şi mă pomenesc în situaţia paradoxală de a-l consola eu pe el, de a-i spune că numai în iudaism, brahmanism şi budism faptele rămân înregistrate de-a pururi şi nu se şterg, pe când în creştinism credinţa şi căinţa le desfiinţează cu totul (creştinismul, aşadar, a descoperit antigravitaţia) şi că, dealtfel, chiar în iudaism, brahmanism şi budism există o lege a compensării şi că deci suferinţele lui actuale cumpănesc greşeala trecută. Părintele Iuliu mă ascultă, suspină şi dă din cap — dar e limpede că tot se căinează. Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai câteva lecţii de catehizare şi le facem şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amândoi în uniformă de puşcăriaş: bocanci fără şireturi, zeghe vărgată (C.R.) şi giorsită, boneţică (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurţi, stau gata să cadă. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puşcărie, de pârnaie, nu de
Slide 57: temniţă gravă. Clădirea e sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Mărcuţa. E o aglomeraţie de neconceput, abia te poţi mişca, gălăgia e formidabilă, deşi se vorbeşte numai în şoapte (cel puţin teoretic), coada la tinetă e neîntreruptă, circulă întrebările cele mai năstruşnice (cum se spune cintezoi pe franţuzeşte? prin ce pace s-a încheiat războiul de şapte ani? cum se spune alamă pe nemţeşte? care-i numele celor trei parce, celor două muze, celor trei graţii, celor şapte înţelepţi ai lumii antice? celor şapte regi ai Romei? celor trei cuconi din Babilon? dar pe siriană? — cum îi chema pe fraţii Buzeşti cu numele mic? cine a compus Ţar şi teslar? care-i capitala Suabiei? care sunt %nurlie din Eden? da' hasmaţuchi, cum se spune pe franţuzeşte? dar gutui pe englezeşte?) Bughi mambo rag. Mâncăm în două serii, la interval de vreo zece minute. Mâncarea e incandescentă, de obicei arpacaş. Linguri sunt numai pentru a cincea ori a şasea parte din deţinuţi. Seria întâi e nevoită să termine repede ca să se poată spăla gamelele şi să fie pregătite grămadă la vizetă pentru seria doua. Dar cum să mănânci fără lingură şi în cinci minute o cocă fierbinte aidoma presupusei magme ori supe din care a izvorât viaţa monocelulară pe pământ? Mai toată mâncarea rămâne în gamele; e turnată în tinetă, care se umple ochi. Spălarea vasului în care a stat arpacaşul cleios este o lucrare din cele mai laborioase. (Care au fost cele douăsprezece munci ale lui Hercule? Cine a compus Cruce albă de mesteacăn? Unde-i înmormântat Alexandru cel Mare? Gulie pe franţuzeşte se spune navei. Ferească Dumnezeu, se spune poireau. Îmi pare rău, poireau e praz. Fii serios, domnule, cum să fie praz. A fost ataşat militar la Londra. D'aia ştia englezeşte. La Răcăciuni, acolo s-a semnat. Mi se pare că se spune Messing. Să ştii că ai dreptate. A, mărar e uşor, e fenouil. Ba nu, e aneth.) Cădem, Al. Pal. şi cu mine, de rând la serviciu pe cameră chiar a doua, ori a treia zi. Nu ştiu care binevoitor ne îndeamnă să folosim cenuşa din sobiţă; apa — apă rea, puturoasă, viermănoasă — e foarte puţină. Avem de spălat în câteva clipe şaizeci de gamele, ori şaptezeci. Cenuşa se combină cu zeama de arpacaş şi formează un pap rezistent. Puţina apă de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne este ciudă: doi intelectuali care se fac de baftă din neîndemânare. Schimbăm priviri lipsite de orice simţ al umorului. Ce ne facem? Dumnezeu se îndură de noi şi face o minune. (Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal.) — N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles când le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decât un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hârtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul. H. C. Wells în The Research Magnificient: două mari forţe: frica şi aristocraţia. Acum îl înţeleg. Frica trebuie învinsă. Nu există în lume decât un singur lucru, decât unul: curajul. Iar secretul este să ne purtăm
Slide 58: aristocratic. Numai gentileţea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au haz. Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, părerile filosofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decât accidente: doar caracterul rămâne după filtrările produse de anii de puşcărie — ori de viaţă -, după ale uzurii şi oboselii: schelet, cod, model electric. —Minunea constă în aducerea suplimentară, cu totul neobişnuită, a unei balii cu apă de către plantoanele de pe coridor. Suntem puşi cu faţa la perete şi mâinile pe ceafa când se deschide uşa; după închiderea ei, ne întoarcem şi aflăm balia. Ba mai mult, mâncarea pentru seria doua întârzie ca niciodată, aşa că Al. Pal. şi cu mine putem prezenta atunci când ne sunt cerute la vizetă nişte gamele ce s-ar zice curăţate. Manole repeta ruga lui La Hire, unul din căpitanii care au luptat alături de Ioana d'Arc: poartă-Te, Doamne, cu mine cum m-aş purta eu cu Tine dacă aş fi eu în locul Tău şi Tu într-al meu. 10-l5 martie 1960 Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicitătii şi să făgăduiesc a lupta — dacă-mi va fi dat să ies din închisoare — pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima. Nu se poate şti când vom fi scoşi din celula 18 (e de tranzit) şi răspândiţi pe unde s-o nimeri: Este aşadar bine să nu mai amânăm. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului. N.N.P. a avut dreptate. — Hărmălaie, harababură, aglomeraţie crescândă (noi deţinuţi nu încetează să intre pe uşă), mai toată vremea nu e un strop de apă, cozi din ce în ce mai lungi la tinetă (suntem mai numeroşi zi de zi şi pe mai toţi ne doare burta), învălmăşeală, frig, răcnete ale gardienilor, vizite inopinate ale locotenentului Ştefan: înjură de mama focului, se holbează fioros şi ne ameninţă că „ne sare în cap"; se fac controale şi cei găsiţi cu şireturi la bocanci sunt trimişi la „neagra". Nu-s gamele, nu-s linguri, nu-s paturi... Lotul Noica-Pillat, câţi sunt aici, nu ia aminte la tămbălău şi organizează câteva cercuri de cultură: lecţii de sanscrită predate de dr.-ul Al-G., de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniolă (Theodor Enescu), de biologie generală (Dr.-ul C. Răileanu), de istoria culturii (Al. Pal.), de tehnică agricolă (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti); „deschid" şi eu un curs de engleză. Sub imboldul doctorului Al-G. (care se dovedeşte a fi o personalitate cu totul excepţională: numai tărie, curaj, bună dispoziţie, adâncime în tot ce spune, serviabilitate, ţinută) au loc şi nişte şedinţe colective cu teme de problematică generală, la care iau parte în mod obligator toţi „cursanţii". Prima temă e teoria actului. În paralel se povestesc marile cărţi ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acelaşi (eu). Marii iniţiaţi de Schure (Em. V). Revolta maselor de Ortega y Gasset (T. Ea.)... Sunt şi
Slide 59: subiecte mai lumeşti: un domn Radu Ant. — oltean şi legionar — ne vorbeşte amănunţit despre pregătirea bucatelor la ţest. Stârniţi de exemplul nostru, ceilalţi intelectuali din celulă — rămaşi până acum în morfolită rezervă — se pun şi ei pe treabă: un grup de ofiţeri superiori predă: istoria celui de-al doilea război mondial, campania din Rusia a lui Napoleon, principii generale de strategie. Mai e şi o ceată de băieţi tineri — de nuanţă social-democrată cu un adaos de naţionalism — plini de entuziasm, sete de cunoaştere şi maniere frumoase. Unul din ei este nepotul Sofiei Nădejde. Life's little ironies. (Cartea asta a lui Thomas Hardy ar trebui povestită şi ea, se potriveşte, măcar ca titlu.) Gentili şi buni, tinerii social-democraţi ne luminează şi ne îndulcesc zilele. Mai sosesc şi câţiva studenţi frontierişti, băieţi de familie bună. (E reprezentat şi Jean Bart printr-un descendent.) Sunt foarte curajoşi, dezinvolţi, dar cu toate că se poartă impecabil nu manifestă prea mult interes pentru susţinuta noastră activitate culturală. Remus Niculescu ne întrece pe toţi, vorbindu-ne pasionat şi pasionant despre pictorii impresionişti şi prietenul lor, baronul român Belliou (Bellu). Ceva mai târziu, în celula din ce în ce mai ticsită, apar două siluete deşirate şi de-o slăbiciune cum n-am mai văzut: un funcţionar din Ploieşti şi un inginer legionar, care ne spune că a fost comandantul frăţiilor de cruce. 15 martie 1960 Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea „de la aer", când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi sa acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe „bubă" un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort" nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.) Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează „aerul" — adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute — tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol — şi mă pot linişti, reculege niţel. Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor" cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră — e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare — şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul" purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi lam ales cu vreo câteva zile înainte pe Em. V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceţi Prutul." V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V. pe care
Slide 60: nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat) şi nu pe Al. Pal. — un vechi prieten, mă rog, prieten din 54, dar spirist şi el, şi apoi luasem hotărârea de a ne considera prieteni din copilărie — ori pe dr. Al-G. a cărui personalitate mă impresionase atât de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desâvârşit multilaterală pe care am întâlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului — Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcându-se prin intensitate, şi în inteligenţă şi în tact şi în politeţe şi în rafinament şi în putere de judecată, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare — ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blândul Toto Enescu, nu ştiu să spun. Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală — dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită — părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi — hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit — la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.) Ritmul intens al celulei nr. 18 ne înşfacă imediat. Părinţii grecocatolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului său, alţii pe a patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoapte. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica", se strâng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. Abstracţiunea şi documentarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire. — Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, şi muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită
Slide 61: îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard al lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negândit. Şi thalassa29 lui Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire. Cluj, 3 august 1964 Sosesc la Cluj pe la cinci şi jumătate. Pe fereastra vagonului, de la Gherla până aici, m-am uitat cu acea intensitate pe care o presupun în ochii omului care a privit cel dintâi lumea proaspăt creată de Dumnezeu, a osânditului la moarte din balada închisorii de la Reading. Ca şi de după gratii, l-am simţit pe Hristos aproape de mine pe când, în faţa ochilor mei încă năuciţi de nestinsele becuri electrice, defilau livezile, căsuţele, gardurile, animalele domestice; în fiecare lucru, pe fiecare petic de glie pulsează lumina tablourilor lui Van Gogh — explozivă — şi nuanţele odihnitoare ale zilei spre sfârşit şi năprasnica bucurie a celor şase zile dintâi; senzaţie dementă că păcatul strămoşesc încă n-a avut loc. E o după-amiază răcoroasă şi cerul e acoperit. La bufetul gării, întrebat de colonelul Ion T. — Hatmanul — zece ani în Siberia, zece ani în puşcărie, traducător în româneşte, în prezent posesor al câtorva zeci de lei — ce-mi doresc, răspund lacom: o cafea. După ce am băut-o, din belşug adăogită cu zahărul pe care un chelner înţelegător ni-l pune dinadins pe masă, plecăm în centru. Colonelul vrea să întâlnească un prieten clujean, pe care-l caută, aşa încât umblăm încoace şi încolo prin oraşul cu iz de Kaiserstadt în miniatură şi plin de clădiri în stil baroc (cel mai evocator al liniştei şi opulenţei). La fiecare pas am impresia că trăiesc în anul 1900, că Europa e un vast salon, că lumea nu ştie ce-s frica şi angoasa. Parcă am fi, zău, în Stadtpark, statuile lui Mozart şi Johann Strauss ies dintre copaci şi flori, pe terasa restaurantului cântă o capelă, perechile circulă agale, capela execută valsul cel mai faimos, valsul imperial. Trenul spre Bucureşti, pe care urmează să-l luăm, pleacă la zece seara. După câtva timp, colonelul îşi găseşte prietenul tocmai la gară, iar eu rămân de unul singur. Bani de autobuz să merg din nou în centru nu am, mult până la plecarea trenului de fapt nu mai este, euforia care m-a cuprins de când am părăsit Gherla este egalitară şi indiferentă, se porneşte o ploicică, aşa încât hotărăsc să mă plimb în jurul gării. Intru mai întâi într-o alimentară, zgâindu-mă îndelung la mărfuri şi la preţuri. Pe urmă, ploaia oprindu-se de tot, pornesc pe o stradelă. Se-ntunecă de-a binelea şi aerul e umed; s-ar zice că tot mai picură niţel şi adie un vânt înmiresmat. Strada pe care mă aflu cred că e puţin circulată; acum e pustie; prin cele mai multe ferestre se vede lumina aprinsă. Nu e mai
Slide 62: puţin calm şi mai puţin albastru decât în poezia lui Verlaine pe care George Mavrocordat mă punea mereu, nesăţios, să i-o recit. Dealtfel albastrul nu e o culoare, e şi el o linişte. Casele sunt toate curăţele, îngrijite, înflorate; în stilul acela pseudo-cubist de pe la 1925. Dar au ceva de fiinţe atente la forma exterioară, ceva de boneţică şi şorţ alb, de cafea cu lapte şi cornuri cu unt; şi cât de tăcute, confortabile şi armonioase mi se par toate interioarele zărite pe ferestre! Îmi este dat, în câteva clipe de intensă emoţie, să înţeleg mai bine ca oricând unele din tainele majore ale vieţii. Înţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu totul părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone Weil şi că această părăsire totodată este şi semnul suprem al „existenţei" şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage" în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă. Abandonat fiind cu totul şi sortit unei trăiri în plină pătimire dialectică, înţeleg că ajutor raţional nu pot primi de nicăieri; stupefiantele, alcoolul, erosul, mângâierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru că mă pun la discreţia bunăvoinţei altuia şi sunt temporare, ba şi supuse capriciilor timpului care le degradează; dovezi dirimante şi absolute nu există; teoriile se învechesc mai rău ca oamenii, ca veşmintele, nu avem de-a face decât cu semne, iar semnele — desigur, nici nu era nevoie s-o spună atât de gălăgios Satire — semnele pot fi interpretate în două feluri: dialectica ne iese-n cale la tot pasul. Aşa fiind, înţeleg că nu mă pot bizui decât pe nişte foarte vagi intuiţii — nici urmă de constatări, reguli, siguranţă obiectivă etc. —, pe nişte prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simt şi o bănuiesc, din străfunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socoteşte al credinţelor, nu al ideilor. Ce mai încoace şi încolo, sunt şi eu slavofil, subscriu programul noii mistici a lui Homiakov: preeminenţa legilor nescrise asupra oricărei dogme formulate, preeminenţa intuiţiei asupra cunoaşterii, preeminenţa legii religioase şi morale asupra oricărei logici şi oricărei raţiuni. Ce mai încoace şi încolo, tot iezuitul Auguste Valensin enunţă esenţialul când admite că, de i s-ar arăta, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfectă evidenţă, că s-a înşelat, că nu există supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu i-ar părea rău că a crezut; ba s-ar şi socoti onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atât mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gândit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu există; ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afara sau deasupra crezului pe care şi-l formulase Dostoievski şi pe care-l prezintă ca foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul. Asta-i tot ce am la îndemână, câteva citate (din oameni cumsecade) şi un sentiment — atât de firav, de nesistematic, de fragil. Şi totuşi acest vag, mărunt şi smerit capital — în urma anilor de închisoare e singura mea agoniseală, o bocceluţă — îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi transmite nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie să fac. Incertitudinea e legea fundamentală a civilizaţiei occidentale — şi îi e
Slide 63: semn zodiacal; e şi condiţia de bază a creştinismului. Dar ei i se alătură — „nedovedită" pe plan omenesc, ştiinţific — acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele, ca stânca. (Le avem de la autorităţi mai mari.) Îndemnat de ele, voi şti mereu ce să fac, prin ele pot oricând restabili rupta legătură cu Dumnezeu, şi bucuria; pe deasupra abisului, postul emiţător şi postul de recepţie pot intra instantaneu în comunicare. În uşoara burniţă, de-a lungul străzii, înţeleg că nu se cuvine să facem nici un rău nimănui, că orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, dispreţ, jignire e de la diavol; că făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru că singură ea dă liniştea şi împăcarea cu sine; că buna purtare şi colecţionarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricând dispune (nu poate fi luat la nici o percheziţie); că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, într-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la ora două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad — folosind un vocabular strict egoist — decât amintirea faptelor urâte, rele, meschine; decât golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; că aşadar se cuvine a face binele cât mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămâne decât a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită- ori iremediabilă — singurătate, la însingurată bătrâneţe sau în registre minore: plimbându-ne pe stradă, aşteptând la stop, puşi la refec în faţa unui ghişeu); că, adunând amintiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de plăcere trecătoare, căci şi acela e chin), ne construim la drept vorbind noi înşine paradisul, care nu-i decât o sumă de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce şi caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce se cade să facem, modest; ştim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvârşire absent în lume, dar e şi cu desăvârşire prezent înlăuntrul nostru, aşa cum spune Kierkegaard, aşa cum a tunat şi Sf. Bonaventura; Dumnezeu este eminamente prezent sufletului, ba şi chiar imediat cognoscibil. Plec din Cluj liniştit, cu sufletul bogat în pace; întrezăresc o cuminţenie, o modestă cumpătare ce-ar putea să însemne apropierea de isihie. "Garoafa sângere colina Şi Transilvania-i un Imn" Ioan Aleaxandru În tren, fireşte, nu dormim. Suntem cu toţii prea agitaţi (Scurtu ne povesteşte cele două evadări ale lui, de pe bac în deltă) şi toată lumea ne recunoaşte de unde venim — după capetele rase, după îmbrăcămintea ponosită, după totala paloare, după miros (mai cu seamă) -, ne face loc, ne dă de mâncare, ne vâră bani în hainele atârnate de cuierele compartimentelor... Din primii zori ni se desfăşoară sub ochi peisajul fertil şi impunător al Transilvaniei, care-şi deapănă parcă procesional solidele clădiri, turlele, ogoarele îngrijite, porţile întărite, grădinile precis demarcate, ferestrele ascunse de flori, drumurile netede, frumos pietruite, bisericilecetăţi...Ardealul, Ardealul! încercăm o imensă bucurie mândră; ne este
Slide 64: îngăduit să reluăm contactul cu ţara şi starea de libertate — (câtă e; tata: nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă) — prin acest peisaj nobil şi vrednic între toate, nicăieri nu e sordid, nisipos ori hâd, au fost dureri şi jale şi au cântat păsări triste, dar n-au rămas mirosuri de mâl turcesc, peisaj onorabil şi cinstit, şi niţel emfatic, domnule părinte, mă rog matale, servus stimabile, cele şapte burguri, reţiproca, ceai cu lapte, peisajul care 1-a înduplecat până şi pe Caragiale. Şi ce curate sunt uliţele, şoselele, ogrăzile, ariile, cel puţin la orele acestea timpurii... Patriotismul, zice Duiliu Zamfirescu, nu e o prejudecată, după cum nu e judecată; patriotismul e un sentiment. Sentimente poate avea oricine. Şi care dintre puterile psihice stă mai în apropierea lacrimilor decât sentimentul? Plâng uşor, prea uşor. Din închisoare m-am ales în orice caz cu o învăţătură: că expresia darul lacrimilor e cum nu se poate mai conformă realităţii. 3-4 august În tren mă reţine formula ,,diavolul este stăpânitorul lumii acesteia"'. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta — care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul — Luca 4, 6 — nu-l contrazice), întrucât nu e decât imagine secundară, deformată, deviată — şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel — e lumea lui. Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea — tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece — redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la Ioan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citând capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu. Cine oare, în cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea diavolului e tot una cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tărâmuri. E o deviaţie care se cere corectată. În acest sens lumea stâpânită de diavol este reală, dar numai în acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează, parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită" şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, „structural" vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie
Slide 65: decât Binele, Cuvântul. Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decât ce posedă: adică iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Câtă vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se ţine de cuvânt: dă ceea ce a promis. În clipa morţii însă (ori a pocăinţei cutremurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), când suntem rechemaţi la realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfârşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui alegorie — şi oare Soll und Haben, umila carte a lui Gustav Freytag, nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein und Zeit30), desigur că acordul stabilit „se lichidează" (vezi Faust) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflecţie în oglindă. Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis — angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) — într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc. Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvântului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atât de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decât de a renunţa la închipuiri. Când Don Quijote le spune ţăranilor din cârciumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în cârciumă cât timp se socotesc a fi acolo; iar cuvântul omenesc fiind şi el „creator", ca şi al Tatălui (Facerea 2, 19), castelul circiumă s-a şi făcut. Cârciumă l-ai numit, cârciumă e, în virtutea dumnezeieştii puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperinduse doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar. Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. BUGHI MAMBO RAG N-a vrut să mă asculte Maniu, şi cât l-am rugat, ei dacă ar fi vrut să mă asculte, s-a luat după Penescu... Budinca de griş? Să-ţi spun eu cum se face budinca de griş, că văd că dumneata habar n-ai... Ei, dumneata care zici că ai trăit atâta la ţară, ia să te vedem: găina cotcodăceşte, raţa măcăie, gâsca gâgâie, dar curcanul ce face? Ai? Bolboroseşte, domnule, bolboroseşte... Natalia Negru, aşa o chema... Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omorât Şt. O. Iosif, pe a lui Odobescu o chema altfel, nu-mi aduc aminte acum, parcă un nume cu o rezonanţă germană... Uite, mai întâi că laptele trebuie neapărat bine fiert înainte, grişul se pune numai după aceea... Cornes grecques, domnule, aşa le spune la bame... Da, ai dreptate, Tămădăul a fost o acţiune întreprinsă atât de uşuratic încât nici nu-ţi vine... Vezi, bursuc să-ţi spun drept nu mai ştiu cum e, dihonii însă... E în Dante, domnule...
Slide 66: Bucureşti, 4 august Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. Îl sprijină vărul care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. Î1 iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă. — Să plâng? zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi? Sus în cameră mă îngrozesc: canapeaua şi un fotoliu sunt desfundate, atârnă arcurile, praful alcătuieşte în tot locul un strat gros, pereţii şi tavanul sunt negri, pute a mizerie şi murdărie, a neaerisire, văd ploşniţele foindu-se în voie pretutindeni. Un fel de colţ de hală cu vechituri, părăsită, în camera de baie robinetele curg, cada e toată ruginită. Pe jos, în cameră, nişte ziare vechi, numai colb. O strachină, nespălată, două furculiţe cleioase. Îţi vine să-ţi loveşti capul de pereţi. (De unul singur, fără intervenţia anchetatorului.) Dar nu degeaba vin din temniţă; rămân calm: voi face curat. Gherla 1963 Français, encore un effort, si vous voulez être republicains. Marchizul de Sade Nimeresc în timpul unei furii a mutărilor, cum îl apucă adesea pe Tudoran, ofiţerul politic, într-o celulă cu foşti militari, jandarmi şi câţiva legionari de curând aduşi de la Aiud. Aflu amănunte autentice despre Ţurcanu şi reeducare. Dacă diavolii, îngeri căzuţi, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atât de ţicnite şi de întortocheate. Arpacaşul fierbinte înghiţit pe nerăsuflate şi numaidecât după aceea o stacană mare cu apă rece. Căţărări cu unghiile pe ziduri. Metanii, neîntrerupt, până la leşin. Excremente mâncate. (Se socoteşte privilegiat cel care-i pus să şi le mănânce pe ale sale.) Mâncare enormă urmată de patruzeci şi opt de ore petrecute într-o celulă ticsită, fără tinetă şi cu uşa, fireşte, zăvorâtă. Preoţi siliţi să facă onanie. Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. şi acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas. Obligaţia de a sta numai în picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de două luni. Trei alarme pe noapte. La darea alarmei, deţinuţii se bagă sub paturi cu faţa în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele şi acoperă duşumeaua şi pereţii cu un lichid alb care se întăreşte pe loc făcând o crustă dură. Deţinuţii ies de sub paturi şi trebuie să cureţe crusta în mai puţin de un ceas, când vine inspecţia să constate dacă totul luceşte „bec". Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelaru exclamă: raiul pe pământ! Vine de la Râmnicu Sărat, unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, până la urmă
Slide 67: toate, n-a mai rămas decât pânza de sac. Pielea de şagrin, filmată altfel, în celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise. Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul. La un nivel mult mai astâmpărat, am putut şi eu dobândi convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacţiune şi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor crea singuri infernul. Aşa a şi fost. De pe urma oamenilor supuşi condiţiilor unei „camere de executare a pedepsei" am suferit nespus mai mult decât din pricina caraliilor de pe coridoare. Şefii de cameră conştiincioşi, regula-mentari şi temători, camarazii maniaci ai curăţeniei (Ce faci dom'le! ai pus mâna pe gamelă după ce teai scărpinat la cur. Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducătorii la îndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că temniţa grea este lucru de nimic, fleac şi floare la ureche pe lângă ospiciul de nebuni. Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre, nădăjduiam să contribui la dezvăluirea secretului acestuia şi astfel să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atenţie (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca prea exact condiţiile vieţii de puşcărie pentru a nu stârni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului său: vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îţi vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nuţi schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moşieri, profesorii universitari, ofiţerii superiori, episcopii şi foştii înalţi demnitari s-au dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei decât ciobanii, lucrătorii şi plugarii, care mai toţi au fost — după cum singuri spuneau — scârboşi şi gingaşi la mâncare şi nu încetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei şi de spălare pe mâini mai stricte decât ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării unui brahman. Gherla, mai 1963 Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toata ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, câte puţin. Monah ce se află, întâmpină sfârşitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de râs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi, cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruieşte şi mie câtva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre — Suntem osândiţi la libertate — care nu-i lipsită de putere şi nici de adevăr, chiar teologic. Şi corectarea ei, de către Merleau-Ponty: suntem osândiţi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. Patriarhul Atenagora: De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens. Părintelui Haralambie — ca unui sfânt — cutez să-i împărtăşesc — e primul — cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumătate înainte, în celula douăzeci şi cinci.
Slide 68: O dată mi s-a arătat în vis mama — care mereu mergea la Capra, la biserică, şi care vorbea atât de curat şi de fermecător româneşte — şi, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sărut. Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că nu îndrăznesc să-i spun altfel. Era tare frig în celula 25. Iarna lui '62 fusese aspră, cu troiene cât toate zilele şi urlete de crivăţ. Odobescu în Doamna Chiajna: E tristă şi urâtă iarna la ţară... Tristă şi urâtă era şi în celula numărul douăzeci şi cinci pe secţia a doua. Coşul sobiţei s-a prăbuşit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem să-l aprindem între 15 decembrie şi 1 martie. Funinginea îmbracă totul cu un strat gros, grăsos, de negreaţă sleioasă, în continuă extensiune, adeziv. Dârdâim de frig, ne simţim copleşiţi de murdărie — şi ne e foame. Din pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil întreruptă. Nu ni se mai distribuie, o dată pe zi şi la ore neregulate, decât un boţ mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină. Ciudat, îngheţul în loc să neutralizeze mirosul excrementelor, îl exasperează. Pândim sosirea turtoiului ca animalele închise a căror hrană e la cheremul unui stăpân uituc. Boţul e sloi de gheaţă şi e din mălai doar copt, nefiert. În atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi. Şi nu o luăm în tragic, între noi gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi oamenii — preînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti. Un mare moşier basarabean, deosebit de agreabil: Cimpoieşu, şi alţii. Lângă mine doarme un şofer — e chiar şoferul lui Cimpoieşu, trimis în judecată împreună cu patronul lui şi apoi osândit la un număr înfiorător de ani. (Ca şi Cherciu, şoferul lui Alimăneşteanu, pentru că îi aducea acestuia de-ale gurii la domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan.) S-a purtat foarte frumos la proces, a dat dovadă de credincioşie, şi-a urmat stăpânul în temniţă, aşa cum scutierii îşi urmau seniorii în cruciade, la războaie ori aventuri. Amănuntele regimului de închisoare le îndură însă cu greu. E nervos şi — ca mai toţi oamenii simpli — suferă din cauza promiscuităţii, murdăriei şi lipsurilor mai dureros decât intelectualii şi membrii claselor înstărite. Îl deranjează sforăiturile — „groaznice" — ale unui vecin. Cu sfiiciune mă roagă să facem schimb: să trec eu în locul lui, mai aproape de izvorul de sforăieli şi el în locul meu. Distanţa pe care o poate realiza astfel e lipsită de orice importanţă, dar omul îşi face iluzii şi-n asemenea cazuri, unde totul se petrece pe plan neuro-psihic, o simplă deplasare de câţiva centimetri poate contribui la procesul de liniştire. Facem schimb. (Mi-este cu atât mai uşor cu cât am stat în celula 80 la Gherla cu un om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-l producea era atât de biruitor, de irezistibil, de cumplit, încât nici nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu, ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare — o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu. Sfârşeai prin a moţăi după câteva săptămâni de convieţuire, dar numai pe apucate — asemenea acelor căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape în întregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mânca decât după mai bine
Slide 69: de trei ani de puşcărie.) A doua zi, spre seară, şoferul mi se adresează cu şi mai multă sfiiciune: vrea totuşi să revină la locul lui dintâi: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim. Şi-n ziua următoare manevra se repetă. Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cât de jalnic se uită cu toţii împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? Îi primim cum nu se aşteptau, cu linişte şi făcând haz de necaz. Dar unde să-i culci? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spaţii — imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Câtorva nu le rămâne decât a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit — a cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala — îl poftesc să treacă în locul meu. Împreună nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă. În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii — înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care — antigravitaţional — mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc31. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.) Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surâde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpânire de sine. Şi mai ales — e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort — să le iau drept fireşti, drept ceva ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cât se poate de comun al vieţii de obşte. Un gând bun din partea mamei, aşa ca o salutare. Iar mila Domnului e bogată; când trece, se întâmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine. Facem şi planuri de viitor, părintele — ca orice muribund autentic — fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi. Dar nu mai trec decât puţine zile şi se produce o hemoragie puternică, îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, până la uşa celulei de unde, noi
Slide 70: stând cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele — ridicându-l de pe jos — îl cară la infirmerie. Am aflat mai firziu că a murit a doua zi. — Peguy, mobilizat în august 1914: s-a dus să-şi ia rămas bun de la toţi prietenii şi să se împace cu toţi duşmanii. A colindat Parisul de la un capăt la altul. A cerut scuze tuturor cărora le greşise; n-a uitat o jupâneasă dintr-o casă amică, părându-i-se că odată îi vorbise aspru. A plecat hotărât să moară pentru cauza în care credea, başca Republica universală şi ultimul dintre războaie. Şi grăia serios: a murit în septembrie chiar, facând exces de zel, ridicându-se în picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi culcaţi la pământ. Jos, domnule locotenent, jos... N-a ascultat. Dar totodată îi ceruse soţiei sale să aibă grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului, toate numerele ziarelor şi revistelor care-l interesau. Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neîncetat prezentă în minte simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale conştiinţei. BUGHI MAMBO RAG ... Corn are trei plurale: coarne, cornuri şi corni... Am avut norocul să găsesc la optzeci si trei mai mulţi oameni care cunoşteau bine Cămaşa lui Hristos: am auzit-o povestită pe îndelete şi mai apoi în alte camere... %Pa vu ga de che zo ni... îi spune Marcellus lui Demetrios... Octombrie — noiembrie 1962 Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Mat. 24. 10 În camera 44 de la Gherla, cameră de infirmerie, cunosc atmosfera exact opusă celei din tunelul 34 de la Reduit. Ura clocoteşte, pâra se simte la ea acasă, pizma şi zavistia aici şi-au aşezat jilţurile, dracii dănţuiesc iar Belzebub joacă tontoroiul ca pe moşia lui taică-său, de cine să-i pese. Urzici, cucută, mătrăgună. La urma urmei, scrie Bergson, de ce n-am presupune o viaţă întemeiată nu pe combinaţii ale oxigenului, azotului, hidrogenului şi carbonului, ci pe combinaţii ale cobaltului spre pildă? Şi de ce n-ar fi lumi unde nu bioxidul de carbon, ci amoniacul asigură fotosinteza şi rodirea? Antroposofia lui Rudolf Steiner descrie în afara universului nostru armonic un altul, sincopat. În camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală. Neîncrederea şi bănuiala au pustiit totul, ca vipiile vântului de stepă, dogorâtor. Nu numai că oamenii nu-şi mai vorbesc după cuviinţă, nu numai că nu-şi mai vorbesc deloc, dar nici nu-şi mai adresează injurii. Norii apăsători ai electricităţii mâniei se izbesc de norii puhavi ai electricităţii oţărârii. O pâclă grea, uneori tulburată de zvâcnirile harţei spontane. Fiecare bolnav este convins că ceilalţi sunt simpli simulanţi. Medicii deţinuţi semnalează caraliilor numeroasele cazuri de simulare suspectate. Asupra fiecărei gamele se lasă, rea, privirea iscoditoare şi invidioasă a celor dimprejur. Puţinele medicamente distribuite câte unui bolnav sunt cântărite din ochi şi cu mintea mai exact decât ar face o balanţă farmaceutică de precizie. E faza de mlaştină de care vorbeşte Cărticica şefului de cuib. Colonelul Marinescu, bolnav de nervi, izbucneşte de câteva ori pe zi
Slide 71: în plâns isteric; e considerat teatralist. Ţăranul Benea, din satul lui Blaga, e paralizat şi trebuie dus pe braţe la tinetă. Cu greu găsesc pe cineva care să-mi ajute a-l purta pe „hoţul ăsta". Păstorel, pentru că rămâne distant, e vrăjmăşit de moarte. Pe doctorul Răileanu, savant medic ftiziolog şi biolog, ce-i drept foarte dispreţuitor de felul lui, dar şi retras, vor să-l bată. Îl scapă generalul Vătămanu, care şi el trece drept mincinos sfruntat pentru că povesteşte vânătorile de bouri la care a fost prezent. Şeful camerei e un conştiincios şi suferă de insomnii. Când mi se întâmplă să cobor noaptea spre tinetă, numai bocancii mei îl trezesc din aţipirea în care tocmai ajunsese după multă caznă a cădea. Mă porcăieşte şi-mi aruncă priviri încărcate de aşa ură încât mă fâstâcesc: desigur că de două ori îmi scapă un bocanc din mână — cu zgomot de cutremur şi de furtună — ceea ce îi dă perfectă dreptate în ochii tuturor. Acuzaţiile de furt se ţin lanţ. Ni se dă o sticluţă de vreo cincizeci de grame de acid lactic şi sunt pus s-o împart celor care ţin de categoria „boli digestive" (cele mai multe cazuri sunt de t.b.c. intestinal), unde mă încadrez şi eu. Am luat de la vizetă sticluţa şi o pipetă, am mers de-a dreptul la cei zece bolnavi, am luat de la fiecare sticluţa personală, am aşezat toate douăsprezece sticluţe (inclusiv a mea) pe un pervaz şi cu pipeta am picat un număr egal de picături, îndreptând îndelung şi meşterind până ce am ajuns la o egalitate aproape absolută. Sticluţa goală şi pipeta au rămas la locul unde lucrasem, iar pe celelalte (zece) leam restituit posesorilor, mie revenindu-mi a unsprezecea. După un sfert de oră se răspândeşte zvonul că venind de la uşă am trecut pe lângă ciubărul cu apă (nu puteam trece pe altundeva), că am luat apă şi am înlocuit acidul lactic cu apă pe care de fapt am distribuit-o, acidul reţinându-l în întregime pentru mine. Acuzaţia e fantastică — cum le place a spune personajelor lui Molière: n-am avut răgazul să fac operaţia ce mi se atribuie şi aş fi fost văzut de toţi, surprins în flagrant delict. N-are a face. Şeful camerei şi o serie de bănuitori de profesie subscriu. Am noroc: nimeni n-a consumat picăturile. Adun din nou sticluţele, vărs conţinutul în sticluţa comună, fără a turna şi conţinutul sticluţei mele. Dau şefului de cameră să guste; ceea ce face, strâmbânduse de acreală. Picur apoi lichidul din sticluţa mea — şi sticla comună se umple. — Deşi proba e făcută, nu conving pe nimeni. BUGHI MAMBO RAG ... Aş de unde, e un citat din Villon... îl aveam adversar pe Istrati Miclescu şi ce să vezi... Da, blaireau, fir-ar să fie... Von Steuben, generalul baron prusian, era cât pe-aci să fie ales rege al Statelor Unite după câştigarea războiului de independenţă... A, da, e din Goethe: Warte das Auge nicht sonnenliaft so konnte es die Sonne nicht erblichen... Fără unt şi cacao n-are nici un chichirez, numai că untul... Malaezia! Kuala Lumpur. Luang Prabang e a haosului... Nu, dragul meu, scuză-mă că te contrazic, Leghorn sunt albe, cele roşii sunt Rhode, blând... — Patima invidiei este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă. Iar virusul egalităţii ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverşunare. Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decât iubirea de sine. Cioran: mai bine toţi în iad, şi cât mai afund, decât să se bucure vreunul de ceva în plus; mai bine toţi sub osândă decât să scape careva.
Slide 72: Setea de iad egalitar mi s-a arătat şi mie în multe celule, unde un fel de variantă a legii utilităţii finale a lui Böhm-Bawerk funcţiona fără greş: pizma stă în raport de proporţionalitate inversă cu mărimea diferenţei existente între unităţile care formează o colectivitate omenească. La Dante şi la Jules Romains e altfel. În Paradisul, cei din raiul al treilea nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea: se bucură de bucuria acelora, participă cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor în raiul mai de jos sunt pe deplin mulţumiţi. Jules Romains în Les hommes de bonne volante: prefer să locuiesc într-o cămăruţă din mansarda unui palat decât într-un salon al aceleiaşi părăginite şi devastate clădiri. Societatea de altă dată o alcătuiau oamenii stăpâniţi de egoism şi mânaţi de interesul propriu; fiecare se gândea la sine şi de aceea era uşor să fii fericit într-însa. Preocupat de binele său, omului nu-i păsa de binele altuia. (Rămânea rece faţă de nenorocirea altuia? Răspuns: 1) oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămâne în faţa nenorocirii altuia; 2) dar în faţa fericirii altuia nu va rămâne rece — ci o va pizmui de moarte, întrebuinţind orice fel de mârşave mijloace împotriva ei — decât dacă este îndeajuns de preocupat de o posibilă realizare a fericirii proprii.) Ţin ochii strâns închişi în camera 44: a! ce vor fi fost plimbările acelea prin Europa dinainte de primul război mondial — Eduard al VII-lea cu trabucul în colţul gurii, incognito pe aleele şi-n cafenelele de la Marienbad — şi a! (vorba lui Galsworthy) Bucureştii pe o zi de septembrie cu văzduh verzui opalin; şoseaua din Pantelimon, toropită într-o zi de Cuptor, de Gustar, şi-atâtea răcoroase cârciumi, de-o parte şi de alta; strada Armenească liniştită ca o patriarhală de Şt. O. Iosif, pe vreme de iarnă, sub zăpadă, şi-n sobele caselor duduie focul... Am luat-o razna şi idilic, clişeele acestea sunt caraghioase, stereotipe... De unde însă îmi vine, stereotip de stăruitor, un proaspăt iz de sulfină, de pământ reavăn, de pâine caldă? (Mă, îmi spune Al. Pal., după ieşirea din închisoare, tu ai devenit un semănătorist, mai rău ca Romulus Seişanu, Timoleon Pisani şi ăi de la «Universul» şi de la «Concursul Tinerimii». Mi s-a spus că autorul tău preferat e Nicolae Densusianu!) Malmaison, celula 12 Când se opreşte caraliul în faţa uşii, reuşesc să ridic (foarte puţin) ochelarii negri; folosesc mâna de care el nu mă ţine strâns. N-are nici o importanţă dacă ştii sau nu în care celulă eşti repartizat, dar simt că orice reţinut sau deţinut îşi face un punct de onoare din a cunoaşte acest amănunt. Caraliul mă surprinde şi mă loveşte cu asprime. E corect: formele trebuie respectate — forma e garanţia dreptului -, ne facem datoria fiecare, suntem chit. Desigur că celula 12 e foarte aproape de Calea Plevnei pentru că se aud cât se poate de clar clopotele bisericii situate înapoia unei grădiniţe între străzile Ştefan Furtună (General Angelescu) şi Witting. Clopotul îşi creează un spaţiu sonor al lui — un adevărat univers. Cine se află în raza undelor sale participă la starea de exaltare şi răpire mereu şi neapărat provocată de orice clopot. Poe; Clopote-şopote, Clopote-şopote / Clopote. Clopote. Clopote. Clopote. Forţa mângâietoare pătrunde şi în celula 12 unde colegul meu şi cu mine trăim ca oameni, nu ca vietăţi, numai când nevăzuta biserică vecină ne trimite biruitorul mesaj
Slide 73: al clopotelor ei. Primul efect al încarcerării, accentuat de clopote: simţământul vinovăţiei. Cu toate că suntem aici în baza unor acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o culpabilitate generală: faţă de noi înşine, de viaţă, de oameni. Suntem nevinovaţi în raport cu învinuirile ce ni se aduc însă, o!, cât de vinovaţi pentru tot restul. Ducem pe umeri, pe spinări, în suflet, păcatele lumii. Şi durerile animalelor: Markel, fratele stareţului Zossima: da, din pricina păcatului nostru au ajuns să se mănânce între ele şi să fie vânate. (În islamism tot omul e ţinut să fie, o dată în viaţă, hagiu. Dacă n-a fost, moştenitorului îi revine îndeplinirea obligaţiei. Dar nu numai moştenitorul: oricine trebuie să facă pelerinajul sfânt în numele celor ce nu l-au făcut, fiecare răspunde pentru toţi. Cam aşa şi noi.) Jilava, februarie 1962 Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe Ich; Ich kanti nicht anders. Gott lielfe mir. Amen.32 Cuvinte de prinţ. Altceva decât: „Ce era să fac? Am semnat."* (Raţionamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.) Când trec seara, după stingere, de la tineta care e în capătul celuleitunel şi străbat încăperea toată până la patul meu — potrivit dispoziţiei plutonierului Ungureanu e lângă uşă — toţi ceilalţi sunt la locurile lor, culcaţi: rămân ultimul pentru că nenorocitele mele de maţe mă silesc să prefer a nu fi grăbit. Trec aşadar ca în procesiune printre cele două rânduri de pregătiţi pentru somn şi am grijă să urez noapte bună fiecăruia în parte. Mi se răspunde cu fervoare şi amabilitate şi mă simt fericit că mă bucur de simpatie şi că procedez aşa cum se cuvine. Desigur, ştiu că procedez bine şi prin aceasta chiar suprim binele. Existenţialiştii au aici dreptate: de vreme ce avem conştiinţa binelui pe care-l facem, conştiinţa îl compromite iremediabil. Conştiinţa e nimicitoare, exclude candoarea, săvârşirea senină şi nevinovată a binelui. Ea spurcă orice acţiune elegantă. Au şi totuşi n-au dreptate existenţialiştii. Merg cam repede, prestidigitatori ce sunt. Conştiinţa spurcă, dar nu iremediabil. Nu suntem copii curaţi, nu suntem sfinţi. Dar nici nu suntem — hodoronc-tronc — nişte nemernici, nişte salauds. Sfinţi nu; desigur. Dar poate the next best, adică nişte impostori ai binelui. Sfinţii sunt limita. După ei însă vin eroii şi apoi seniorii şi-n urmă iată şontâcăiesc şi îndrăzneţii binelui, cam ridicoli, cam gâfâitori, care nici ei nu-s de lepădat. Ştim că facem binele — şi deci îl impurificăm — dar binele îl facem, nu răul. Nu avem parte de curăţia sfinţilor, tot facem însă ceva care ne scoate din rândurile ticăloşilor. Există cred — între les salauds pe de o parte şi cei din celula treizeci şi patru (şi alţi impostori ai binelui) pe de alta — o deosebire. E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decât zăduful unde se frământă fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai întodeauna se autocompătimesc şi smiorcăie: miorlăiţii înfrângerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai prostului nu-i şade bine dacă nu-i
Slide 74: fudul, ci şi mişelului.) E ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-l reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire. — O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor — fără excepţie — ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler. Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care — până la dirimanta probă contrară — are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie — putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei. Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osândesc... E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!) E mereu — şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct — atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind... ). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură"?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea — boiereşte — peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi — dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?) Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale
Slide 75: gentlemanului şi cavalerului. Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt. Prinţul Mâşchin, când fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Îi e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mânie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu. — Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale" însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber. Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative. Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere." BUGHI MAMBO RAG Locuitorii din Besançon ştiţi cum se numesc? Dar din Charleville? Şi din Monaco?... Nu pentru că i-am fost ministru, dar să ştiţi că Ferdinand n-a fost nătângul drept care aţi vrut dumneavoastră să-l daţi. A fost un botanist de %KenmSr., un bun poliglot, cunoştea ebraica, era teolog şi numismat... %Crr^ tâ la Einsiedeln, da, Fecioara neagră e la mânăstirea din Einsiedeln... Bisotins îi cheamă, iar cei din Charleville, carolopolitains; din Monaco, monegaşti... da, îi plăceau ţigăncile. E în Baudelaire: Horloge! dieu sinistre, effrayant, impassible... veţi recunoaşte că n-a fost prostul inventat de dumneavoastră; cu ofiţerii de ordonanţă se purta generos: iacă, povestea fratele meu: fiecare primea o ţigară de foi şi un pol de aur... Ei, văd că nu ştiţi, prihor în engleză e robin, iar pitulicea e wren, dar să te vedem pe dumneata dacă ştii mesteacăn pe franţuzeşte... Şi Maria, cât aţi fost de nedrepţi cu ea. Îi spune Marcellus lui Demetrios... 1966 Î n L'Otage, Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experienţa vieţii şi spectacolul lumii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-l confirmă, sfredelitor. „Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă când lumea afecţiunii şi încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei." Se prea poate ca şi în lumea veche mângâietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfârşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atâtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile ei temeiuri: ura, invidia şi bănuiala. Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul. Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize, iar evoluţia e creatoare. Dovadă: cine s-a gândit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Iată că totuşi sunt. Pentru noi, futilităţile — cum numeşte Camus problema pusă de Copernic şi Galileu, heliocentrismul ori
Slide 76: geocentrismul — sunt gravele şi naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspândirea democraţiei libere, ştiinţa binefăcătoare. Avem, noi, alte griji. Şi printre ele chinuitoarea problemă a bănuielii prefăcută în boală endemică. (Duhamel se întreba prin 1928 de ce durează atât de mult o masă la un restaurant din Moscova; şi se mira aflând motivul: efectuarea operaţiilor de înregistrare şi control contabil pentru fiecare fel de mâncare. În cea mai apreciabilă măsură aceasta e şi cauza încetinelii şi scumpetei în sistemul economic socialist.) Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare, ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană — printr-un act creator secund — datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel). Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei: purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o Persoană, altceva decât un individ. Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în — în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi — în şmecher. Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziata, neşovăitoarea luare de măsuri — stârpirea. BUGHI MAMBO RAG ...Era pasionala, ce-i drept e drept. Dar şi cât era de frumoasă şi de măreaţă... şi cât îi datorează România Mare nu mai ştie nimeni... Da, Stere şi Marghiloman-erau oameni subţiri şi inteligenţi, dar să ştii că adevăraţii eroi au fost dincolo, au fost mămăligarii şi idealiştii conduşi de nătângul dumneavoastră de Ferdinand şi de stricata dumneavoastră de Maria... Stilului lui Rimbaud ştii cum îi zice? dar al lui Giraudoux? Campania franceză în Italia contra austriecilor, în 1859? Prin armistiţiul de la Villafranca şi pacea de la Zürich... Da, bouleau, asta era uşor, arţarul însă cum e?... O clipă n-a pierdut curajul, nădejdea... tot timpul, şi apoi la Paris la tratativele de pace — cine, de nu ea?... — Texte biblice referitoare la teza: creştinismul este o religie a curajului: — de nenumărate ori îndemnul christic: îndrăzneşte fiule, îndrăzneşte fiică (Mat. 9, 2, 9, 22; Marcu 10, 49; Luca 8, 48), îndrăzniţi (Marcu 6, 50; Ioan 16, 33); — încurajările Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca I, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeţi (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimântaţi (Marcu 16, 6); — pe lista celor sortiţi iezerului de foc, cine figurează primii? „Fricoşii (Apoc. 21, 8); şi certarea: Pentru ce sunteţi fricoşi?" (Marcu 4, 40) ; — şi mai ales dezvăluirea marelui secret: „împărăţia cerurilor se ia
Slide 77: prin stăruinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Mat. 11, 12) ; (în alte versiuni: se ia cu năvală şi năvălitorii pun mâna pe ea. Biblia engleză veche vorbeşte de violenţă şi oameni violenţi, cea nouă afirmă că e siluită şi luată cu forţa. La forţă se referă şi francezii. Germanii dau echivalentul Gewalt, dar în continuare întrebuinţează un verb compus mai expresiv: reisen es weg.) Creştinul este cel căruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) şi poate duce războiul nevăzut (Nicodim Aghioritul); e bun ostaş al lui Hristos Iisus (II 77/??. 2, 3) încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, coiful mântuirii, sabia Duhului. O religie mărturisită prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fără să vă înfricoşaţi întru nimic... căci vouă vi s-a dăruit... nu numai să credeţi întru El, ci să pătimiţi întru El, ducând aceeaşi luptă...) Ce zice Pavel? Nu mă voi teme (Evr. 13, 6) Dar Ioan? În iubire nu este frică, ci iubirea adevărată alungă frica. (Epist. I. 4, 18) — Dreptul constituţional a fost din facultate materia mea preferată. Nesăţios şi doritor de a merge de-a dreptul la esenţe, m-am întrebat care e taina finală a disciplinei îndrăgite de la început. (M-au ajutat mult să mă îndrăgostesc: Manole, a cărui teorie era că dacă nu putem trăi în camera lorzilor şi printre capete încoronate şi oamenii mari ai istoriei, măcar să ne apropiem de ei prin dreptul constituţional; şi I. V. Gruia, profesorul meu de drept public din anul întâi, căruia aveam sa-i răspund şi să-l răsplătesc în 1945 cu o atât de urâtă purtare.) Orice ştiinţă are taina ei de bază, ce poate fi surprinsă în momente de criză. A dreptului constituţional, abia după anii de închisoare şi după botez ajung să înţeleg că e curajul fizic în faţa morţii. Dreptul constituţional — oricât de savante ar fi celelalte definiţii -cred că e ştiinţa garantării libertăţii. (Definiţie arbitrară? Arbitrare sunt şi axiomele.) Şi libertatea nu o poate garanta până la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un procedeu juridic. Curtea de justiţie constituţională de la Karlsruhe, închipuită de spiritul juridic german (altul decât al lui Ihering pentru care dreptul nu era numai ştiinţa înaltă, ci şi putere vie), s-a dovedit în 1932 o amăgire. Procedura mexicană de impara, care a sedus pe atâţi jurişti, e şi ea o tencuială. (Ce dovadă mai bună decât ca aparţine unei ţări în care s-a dat următorul decret prezidenţial: Art. 1 -Nimeni nu poate fi general dacă n-a fost în prealabil soldat cel puţin un an. Art. 2 — Ministrul nostru secretar de stat la Război este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentului decret.) Dar Înalta Curte Franceză de Casaţie a putut ea împiedica lovitura de stat de la 2 decembrie 1851? Şi lucrurile nu se pot petrece altfel cu orice constituţie, procedură sau curte de justiţie. Nu se poate, fiindcă există experienţa MichelsonMorley. Experienţa fizicienilor Michelson şi Morley a dovedit în chip hotărât că dinlăuntrul unui sistem închis nu se pot face observaţii asupra mişcărilor absolute ale acelui sistem deoarece observatorul, aflându-se şi el în interiorul sistemului, e prins, deci antrenat, în mişcarea absolută a acestuia. Aşadar, nu poate „ieşi" dintr-însul ca să-l observe „din afară" şi să emită constatări obiective cu valoare ne-relativă. În domeniul dreptului public lucrurile se petrec aidoma. Fiecare ordine politică îşi are un „an zero" al ei, de la care începe şi respectivul sistem legal. O instanţă judecătorească făurită în cadrul unei orânduiri politice nu are putinţa de a „ieşi" din sistemul juridic creat de ordinea
Slide 78: politică şi de a se suprapune acesteia pentru a o sancţiona cu autoritatea ei de simplă creatură. Controlul juridic al constituţionalităţii legilor nu poate funcţiona decât de la anul zero până la următorul an zero, niciodată n-a ştiut să împiedice ivirea unei noi ere politice: piere odată cu toată seria matematică ajunsă la limita ei. O curte de casaţie şi justiţie ţine de sistemul juridic respectiv, închis ca o galaxie. Ea poate aprecia valabilitatea legilor obişnuite ale orânduirii din punctul de vedere al conformării lor cu principiile regimului, dar îi este tot atât de imposibil să înfrângă axiomele regimului pe cât îi este observatorului să constate mişcarea absolută a sistemului din care face parte şi care-l poartă cu el. Ce rămâne până la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul %sii:ui? Numai unul: curajul fizic al indivizilor. Şi regina Victoria şi regele Eduard VII — daţi drept pilde de monarhi constituţionali — au încercat să înlăture din funcţia de prim-ministru persoane pe care nu le agreau. Solidaritatea de nezdruncinat a partidelor politice i-a pus, cu multă politeţă, în poziţie de şah-mat. Acestea au fost cazuri când se cerea numai fermitate. În altele, mai grave, garantul care nu dă greş este doar curajul fizic în faţa morţii. Aceasta e taina finală a dreptului constituţional, spre care m-au dus Manole şi I. V. Gruia, şi mi-a confirmat-o, târziu, credinţa creştină. Marile spirite au aflat adevărul acesta (elementar, se cere însă atenţie) de mult. Spre pildă: Descartes: Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul. Henry de Montherlant: Curaj! Ne întoarcem mereu la cuvântul acesta: curaj! Saint-Just: Împrejurările nu sunt dificile decât pentru cei ce se dau înapoi în faţa mormântului lor. Fr. Rauh: Oricare ar fi morala socială, nu trebuie oare să fii curajos? Cui zice că iubeşte libertatea ar trebui să i se poată aplica vorbele pronunţate de o actriţă franceză din secolul XVIII (Sophie Arnould), în prezenţa căreia un bătrân general (nu auzea bine) repeta întrebător cuvântul rostit de ea: cum? frică?... Actriţa către un valet: adă repede un dicţionar, am folosit un cuvânt de care domnul general n-a auzit. Cel mai clar e însă Brice Parain, definitiv: Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot. (Corneille o fi fost grandilocvent şi melodramatic, dar drept constituţional ştia.) — Deviza revoluţiei franceze (rămasă şi a republicii), aşa cum o cunoaşte astăzi lumea (libertate, egalitate, fraternitate) este falsă şi trunchiată. Deviza integrală a revoluţiei era alta — şi deosebirea este ca de la cer la pământ: libertate, egalitate, fraternitate sau moarte. Cele două cuvinte escamotate reprezintă deplorabila mutaţie intervenită de la curaj şi un sentiment tragic şi eroic al existenţei la birocratica formulare a unui vag principiu de dragul căruia nimeni nu-i gata să-şi pună pielea la saramură. Drumul, zice Peguy, e mereu de la mistică la politică. Libertate, egalitate, fraternitate este o simplă lozincă, iar revoluţia franceză a fost o catastrofă; libertate, egalitate, fraternitate sau moarte este însă cu totul şi cu totul altceva, un %gamaiulers barthian: e o hotărâre în faţa căreia orice adversar se înclină, admirativ, cu deosebit respect. — Se poate să fie scepticii mai eleganţi şi mai atrăgători decât fanaticii, dar când izbucneşte ciuma la Bordeaux, primarul — pe nume Michel Eyquem de Montaigne — pleacă din oraş; la Milano, în 1576, în
Slide 79: aceeaşi situaţie şi cam în aceeaşi perioadă, arhiepiscopul, Sf. Carol Boromeu, vine degrabă înapoi din călătorie. — În anii noştri se râde — influenţa hotărâtoare e a şmecherilor — de cei ce merg la moarte. A protestat împotriva intelectualilor contaminaţi de şmecheri un Român, Eugen Ionescu. (Folosind prilejul filmului regizat de T. Richardson despre războiul din Crimeea şi inutila şarjă de la Balaclava.) Le răspunsese mai de mult un alt Român, un poet, Ion Barbu, care a înţeles ce e jertfa şi cât de curat poate luci tăişul scos din teacă — le sabre au clair — pentru a sluji dreptatea: Spălări împărtăşite? înnoiţi Arginturile mai botezătoare Şi inima calărilor — spuziţi De dreaptă ziua-aceasta suitoare. — Experienţa Michelson-Morley mai poate folosi la ceva. La rezolvarea marii probleme: de vreme ce Dumnezeu e dincolo de bine şi rău, înseamnă că nu există nici binele, nici răul şi că facerea binelui devine o simplă iluzie, o inutilă obsesie. Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi rău nu încape îndoială. O spune categoric un atât de mare teolog ca Meister Eckhart, o spune întreaga teologie apofatică. (Dumnezeu nu poate fi definit pe bază de atribute pozitive, ci numai pe cale negativă: nu e bun, nu e rău, nu e mare..., dar mai ales o spune însuşi Mântuitorul: „Că el face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." Mat. 5, 45; id. Luca 6, 35: „Că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.) Răspunsul la întrebarea de ce — în aceste condiţii — mai are rost să făptuim binele ni-l dă tot experienţa Michelson-Morley. Suntem părţi ale unui sistem închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului. Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situaţie de om, care de fapt nici nu poate şti nimic. Cine spune că ştie se înşeală, îl vădeşte experienţa Michelson-Morley. Putem şti unele mărunţişuri, unele fleacuri: că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu o sută optzeci de grade, că inima are două atrii şi două ventricule, că, pe scara internaţională, de la gradul şase în sus cutremurele sunt pustiitoare... şi altele la fel. Marile adevăruri absolute însă nu le putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley: suntem înlăuntrul sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini. Ce putem avea? Doar intuiţii, bănuieli, credinţe. Putem doar crede, când e vorba de lucruri serioase. Şi credem că în sistemul acesta închis în care ne aflăm singura cale pe care ne putem apropia de absolutul Dumnezeu (cel ce nu e nici bun nici rău) este calea binelui. E o credinţă intuitivă, incertă, relativă, strict empirică, naivă, copilăroasă. Şi e singura. De ce totuşi o primim? Pentru că binele (şi numai binele) ne învaţă a săvârşi Hristos în care credem şi care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tată situat dincolo de bine şi rău; care, când S-a întrupat, a mers numai pe calea binelui. Şi pentru încă un motiv: experienţa noastră existenţială ne dovedeşte că numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea — bunurile supreme. (Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i aşa şi constat — experimental — că aşa e.) Dumnezeu nu e bun sau rău, dar aici, în situaţia noastră relativă, în sistemul nostru închis, dominat cu exclusivitate de rezultatele experienţei
Slide 80: menţionate, pentru noi care nu putem avea cunoştinţe absolute, aici şi pentru noi, provizoriu şi relativist, singura cale dătătoare de linişte şi pace şi de acces la Hristos (care pe acest pământ, cât a stat pe el, n-a făcut decât binele şi ne-a dat de înţeles că până una-alta binele singur ne poate duce spre absolut) este a săvârşirii binelui. Ni se cere, şi în această privinţă, smerenie; smerenia de a ne da seama că nu suntem în situaţia divinităţii, ci a făpturii. Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu. — Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog! Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală. Asta e marea trăsătură specifică a omului: nici râsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gândirea pe categorii generale (Julian Huxley)... însuşirea specifică omului e gândirea teologică. —Ce a dus la instaurarea dictaturii în Germania? Laşitatea socialdemocraţilor şi a ministrului prusian de interne, Severing, care s-a lăsat dat afară din biroul său de şef al atotputernicei poliţii a Berlinului de către doi inşi neidentificaţi şi prezenţa (constatată de la fereastră) a unui aşazis pluton militar în curtea clădirii ministeriale. Cedez în faţa forţei, a spus Severing cu emfază. De unde, ceda în faţa neantului. Ce a îngăduit republicanilor francezi să-l mateze pe foarte popularul şi puternicul general Boulanger? Curajul primului ministru Charles Floquet. Pe lista eroilor mei preferaţi figurează la loc de mare cinste acest nume puţin cunoscut: al unui om care n-a fost decât un politician şi n-a ocupat decât prea puţin exaltanta funcţie de ministru al republicii a treia. Dar erou a fost — şi ce tip formidabil! Era preşedinte al Camerei când a venit ţarul la Paris, pentru prima oară de la proclamarea Franţei ca republică, i-au fost recomandaţi ţarului înalţii demnitari. Floquet i-a strigat de la obraz: „Trăiască Polonia, domnule!" El, ţivilul, n-a şovăit să-l provoace pe fercheşul general Boulanger la duel; şi nu numai că 1-a provocat la duel, dar l-a şi provocat pe cavalerist la un duel cu spada; şi nu numai că 1-a provocat la un duel cu spada, dar s-a şi priceput, ţivilul, să-şi rănească adversarul. (În asemenea condiţii fireşte că e greu să dai jos guvernul legal). A ştiut de asemeni să înfrunte şi, la nevoie, să dea peste nas. Celui ce ridică semeţ glasul, îi răspunde cu glas şi mai ridicat, de sus. La vârsta dumitale, îi strigă lui Boulanger, Napoleon murise. Dar ce nu face? Îl mută pe Boulanger în provincie, îl dă în judecata Înaltei Curţi, îl pune sub supraveghere, îl scoate la pensie, îl reformează pentru greşeli de serviciu. Când sufragiul universal îl retrimite pe general în Cameră, guvernul obţine invalidarea alegerii. Ministrul de interne al lui Floquet, un anume Constans, nu-i decât un poliţist şi recurge la procedee lipsite de eleganţă, de omenie (îl ameninţă pe Boulanger cu arestarea, o îndeamnă pe amanta lui, Doamna de Bonnemain, să fugă în Belgia). Dar dacă generalul Boulanger nutreşte planuri care nu sunt conforme cu cea mai strictă legalitate, de ce ar fi guvernul stânjenit de ea? Arme egale, acesta-i principiul sfânt. Severing şi social-democraţii lui nici măcar n-au încercat să se opună. Argumentul lor e că orice încercare ar fi fost inutilă. Nu se ştie! Acţiunea stârneşte întotdeauna noi serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o şansă, timpul şt probabilitatea nu sunt perfect previzibile — şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvântul acela hulit: onoarea.
Slide 81: Nu le şade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvânt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare în faţa forţei (aşa-zisei forţe) — teza lui Severing, ori sub cuvânt de creştinism (foarte greşit înţeles) — teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le şade bine să apere instituţiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de naţiuni. Severing măcar nu pretindea că e creştin. Dar celălalt comitea grava şi ruşinoasa eroare de a confunda religia creştină cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune. — Numai comunist nu sunt, dar când citesc că unul din miniştrii Comunei de la Paris, Delescluze, văzând că situaţia e pierdută -l9 mai 1871 — îşi ia jobenul şi puşca şi se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot să nu încerc un fior şi să nu iau — măcar mintal! — poziţia de „onor la erou" ca şi în faţa Sfântului Ioan Nepomuk, care decât să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei mai bine primeşte a fi azvârlit în apele Vltavei; ori în faţa monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, în timpul sângeroaselor ciocniri din iunie 1848, tot pe o baricadă. Ce căuta acolo? Ieşise din reşedinţa lui şi găsise un loc înalt de unde să încerce a-i împăca pe beligeranţi. „Locul păstorului e lângă turma sa" — cuvintele săpate pe mormântul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame -, de când el le-a adeverit, nu mai sunt o formulă, ci sunt o ideeforţă, energie, viaţă. Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă de la esenţa Crucii, denumită „dătătoare de viaţă" nu numai pentru că ne asigură nouă învierea din morţi, ci şi pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile şi principiile în germeni. Sângele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă, dar se bucură şi de un privilegiu: e auzit şi nu rămâne fără urmaşi. Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru protestanţi, dar cine poate spune că nu 1-a mişcat, dacă a fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă scris A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat? Toate-s bune şi frumoase până la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, atunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură; ci faţă către faţă; şi atunci rămâne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci. BUGHI MAMBO RAG Pluralul lui piuă? Pive, cu v... Pisicile ceacâre de culoare albă sunt toate surde, am avut eu una, o chema Mispuf... Vezi naţionaliştii ăştia unguri, sunt zece, toţi condamnaţi pentru naţionalism, să ştii că nici unul nu ne vorbeşte... ca şi cum nici n-am exista... Cele mai bune hoteluri din lume sunt Atlantic la Hamburg, Fontainebleau la Miami unde maître de bouche e un mare aristocrat francez şi, la Taormina, fosta mânăstire transformată... Nu te teme, turmă mică... Singurul dintre ei care ne vorbeşte şi se poartă frumos şi are sentimente filoromâne e inginerul Bethlen, un conte... de, nu-i de mirare, când te gândeşti că în timp ce în Europa făcea ravagii războiul de treizeci de ani, război religios, strămoşul lui, Gabriel Bethlen, principe al Ardealului, proclama încă din 1620 libertatea de conştiinţă şi recunoaşterea tuturor confesiunilor... Georges, mon ami, poate ştii tu ce sunt acele aristoloches de care vorbeşte Gide în
Slide 82: Paludes? Ce-or fi, dragă?... Sunt nişte plante agăţătoare. Grecii credeau că uşurează naşterile, de unde numele lor de la grecescul lokhos... Mai 1950 Manole, venit ca niciodată într-un suflet, îmi aduce o ştire senzaţională: Marcel Avramescu a fost hirotonit şi funcţionează la biserica Albă. Să mergem, zice Manole, să-l vedem; îi vom spune „părinte". Nu-l găsim pe noul preot la biserică. — Dau însă eu de el, abia în 1953, când a fost transferat la biserica de la Schitul Maicilor, într-un cartier mai periferic şi bătrânesc, într-un decor de aşezământ religios provincial din vremuri apuse. Încep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen á la Thomas Becket?), cu înfăţişare de sfânt pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceafă şi voce învăluită, ajunsă până la noi parcă dintr-o rafinată Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune. Teatru? Atunci teatru atât de perfect încât nu poate fi jucat decât după un text compus de actorul însuşi. La nivelul acesta sinceritatea şi artificialul s-ar confunda, aşa cum elementele îşi pierd însuşirile specifice şi prezintă comportamente nouă în apropiere de zero absolut. Camera 18 Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G. — cuvintele în sine nu înseamnă nimic de nu li se împlineşte conţinutul — aduce mult cu a lui Brice Parain: cuvintele sunt numai nişte făgăduinţe. Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te poţi chema tată: mai şi trebuie să te porţi ca modelul în care se cuprind, arhetipal, calităţile legate de acest titlu. Şi tot astfel: fiul, ostaşul, învăţătorul, slujbaşul, cărturarul... (D-aia poate că se făcea deosebire în vechime între profesor şi cărturar.) Cuvântul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi existenţa i le asigurăm noi, behavoristic. Gherla, septembrie 1963 Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească putoarea din celule se împarfumează cu toţii), „Coreeanul"', unul din caralii buni, intră devreme în celulă şi întreabă care vrea să iasă la corvezi în curtea fabricii. Ca „nesincer cu ancheta", ca purtător al etichetei „favorizare de legionari" şi ca distrofic, nu am fost scos până acum la nici o muncă. Sunt nişte scânduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul. Propunerea constituie un eveniment excepţional. E un prilej ce nu trebuie scăpat, ieşim o mulţime. Bine am făcut, în curând împlinesc patru ani de celulă şi electricitate; lumina zilei şi cerului dau curţii banale şi murdare a fabricii un aspect feeric şi — din cauza unor vagonete care circulă transportând cherestea — un aspect de magazin cu jucării, de Disneyland; Zâna păpuşilor de Bayer, Ţara de dincolo de oglindă. Îţi vine să zburzi, să cânţi, să te urci pe vagoane; petrecem o zi încântătoare, mâncăm în aer liber, vorbim tare, râdem, nu lipseşte mult ca să ne credem în excursie. Mai e şi bucuria întâlnirii altor feţe; cad în cursul dimineţii la o grămadă de scânduri cu un necunoscut de la care aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul stareţ de la Procov, fratele lui Haralambie pe
Slide 83: care l-am cărat afară cu pătura din camera patruzeci şi patru. Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la infirmeria închisorii şi ascultă îngândurat amănuntele pe care sunt în măsură să i le pot da. Ceva mai târziu, un alt deţinut venit să ne fie de ajutor, arată ca e de la înalta trădare. Într-o doară îl întreb dacă ştie ceva despre Gigi Tz., pe care-l bănuiesc tot la înfiorătorul Piteşti. Îi vorbesc despre Gigi, artistul, omul... Deţinutul mă ascultă zâmbind uşor. Când am terminat panegiricul: Tz. e aici, la Gherla, în aceeaşi celulă cu el; şi-a vrut să iasă la lucru fiindcă are de compus o poezie. (Gigi „scrie" mult în închisoare.) Uluit şi emoţionat, îl rog pe tovarăşul de cameră al lui Gigi să-i spună acestuia să se ceară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înştiinţase pe drum că va fi de lucru în continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu îi e cunoscut deţinutului; 1-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri mam lecuit pe veci.) Petrec restul zilei şi seara într-o stare de efervescenţă. Primul lucru pe care-l aflu în faţa unui maldăr nou de scânduri de la omul meu de ieri: azi, la prima oră, Gigi a fost scos din cameră, graţiat. Graţiat, după patrusprezece ani din cincisprezece câţi avea de făcut. — Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru — cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vârtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămâne întotdeauna platonice. M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decât să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu. Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam. L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu, om simpatic, oricând dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvârşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată — şi nici atunci, în copilărie, când suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători — un agent al vicleanului. Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu — dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surâdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase — reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt — iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac râcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bârlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă — căci pentru fiecare (oricât de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă — e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atât mai mult cu cât, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.) Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decât credeţi voi. — Treptele iertării.
Slide 84: Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. (Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.) Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.) Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte). Când francezii spun Dieu a créé l 'homme à son image qui le lui a bien rendit33, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atât de răi şi neiertători încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârşire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte. Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care 1-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, 1-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră. Gherla Mi se descriu, în aceeaşi zi, două scene care nădăjduiesc să-mi rămână întipărite în minte câte zile voi trăi. Prima, relatată de doctorul Răileanu: profesorul Paulescu, înainte de a-şi începe cursul, rostea întotdeauna Tatăl nostru. A doua, evocată de admirabilul învăţător Nicolae Druică: Tatăl lui Vasile Pârvan, învăţător şi el, care supraveghează îndeaproape educaţia fiului său, venea să asiste la prelegerile universitare ale celui care nu-i înşelase aşteptările. Se aşeza pe o bancă din fundul amfiteatrului şi se ridica odată cu studenţii la intrarea profesorului. Apoi se aşeza şi-i făcea semn băiatului că poate lua loc şi el şi începe a preda. Abia atunci şedea Pârvan şi după el toţi cei din aulă. BUGHI MAMBO RAG ...Există o fotografie extraordinară a lui Proust, către sfârşit: e în picioare, poartă haine negre şi guler scrobit înalt, stă ţeapăn, cu bastonul şi pălăria în mâna dreaptă, ca la paradă; pălăria e întoarsă cu fundul spre aparatul fotografic si se vede clar marca de fabricaţie a pălărierului: o dublă coroană... La Trebia, în 218, romanii au pierdut fiindcă au fost siliţi să lupte îngheţaţi de frig după ce traversaseră râul... Păi să le numărăm din nou, Thalia si Melpomena două, Euterpe şi Terpsihore patru, ă. Clio cinci, aşa, Urania şase... ă... Se mai poate cineva îndoi de sens? Autorul, ajuns în pragul terminării operei, e liniştit şi drept răsplată se înnobilează;
Slide 85: coroana din pălărie arată că a priceput: că o oarecare neştiută şi dreaptă forţă l-a făcut, în sfârşit, conte de Illiers... La Trasimene, în 217, s-a aplicat metoda atragerii inamicului la loc strâmt... A, ă... da... Erato, şapte... La Canale, în 216, Romanii au menţinut o adâncime inutilă, iar Hanibal a folosit vântul regional, aşezându-şi trupele cu spatele la vânt, în vreme ce romanii luptau cu vântul în faţă şi erau orbiţi de praf şi soare... Şapte, da... 3 noiembrie 1955 Ana m-a reţinut, după ce şi-au luat rămas bun ceilalţi oaspeţi (în seara aceasta mai puţini). Mi-a vorbit îndelung. Mihai ne-a ascultat, pe gânduri, tăcut. Ana mi-a arătat că de vreme ce simt dorinţa de a mă boteza, nu are rost să aştept. Plec, aproape fără să fi scos vreun cuvânt; nehotărât, încurcat. E şi foarte târziu. Mihai mă petrece până la poartă; primesc sfatul de a nu mai spune pseudo-Denis, ci Sfântul Dionisie Areopagitul. Prea multe lecturi catolice franţuzeşti. La securitate, iulie 1961 Somn întrerupt de coşmaruri. Sunt mai întâi trezit de gardian pentru că am strigat în somn. Apoi, de câteva ori, pentru că dorm cu faţa la perete ori cu mâinile sub pătură. Întrebări. Aduceri aminte. Se poate rezista la anchetă? Recunoaşterea totală şi valul de mărturisiri sunt absolut inevitabile? Groasele volume publicate de ministerul sovietic al justiţiei în 1937l939. Procesele „dreptei şi troţchiştilor", îndelung citite, îndelung discutate cu Manole. Recunosc toţi vechii complotişti ai insurecţiei, toată elita revoluţionară. Există şi un fel de soluţie de compromis, tenebroasă: Radek. Formulele ceremoniale; uşierul: Tribunalul, vă rog să vă ridicaţi în picioare. Grija aceasta de repetare a formulelor spre a crea o atmosferă de obiectivitate. Şi nici o probă materială, absolut nici una, nimic concret, un document, o armă, ceva... Numai vorbe. Chiar ca în Hamlet: vorbe, vorbe, vorbe... Iar dacă la spovedanie păcătosul poate spune: acestea şi mai rău decât acestea am făcut, la tribunal impresia e de fals. Şi foarte lungile introduceri ale avocaţilor, care întâi se apără pe ei înşişi, precizind că apar în numele acuzaţilor numai ca auxiliari ai justiţiei. Nu e o dezbatere, ci un ceremonial, un oratoriu unde fiecare îşi joacă rolul şi-şi cântă partea în vederea realizării melodice de ansamblu. Troţchi: suprabandit. Ceilalţi sunt numai bandiţi. Acest supra e în plus suspect. Iar calificativul viperă lubrico-troţchistă contrastează cu obiectiva politeţă, cu uşierul, cu deosebitul respect pentru amănuntele nesemnificative: vârful cozii lupului costumat în bunicuţă. Londra 1937 Ca să ajung la adresa dată de Nuţi L. a trebuit să rătăcesc printr-un lung şir de cercuri concentrice: străzi aidoma, numai vilişoare, grădiniţe, felinare tip Belisha beacons — bătute de ploaia şi vântul care de trei zile au luat în stăpânire oraşul. Pe străzi, spre seară nu văd pe nimeni, numai vânt, ploaie şi felinare,
Slide 86: dezolarea îmi pătrunde în oase, astfel încât modesta cameră în care o găsesc pe Nuţi mi se pare un liman: în vatră luceşte purpuriu un foc electric, lampa de lângă fotoliu are un abajur verde, pe măsuţă atrag privirea ceştile de ceai. Contrastul între confortul britanic întemeiat pe elemente simple (căldură, apă, lumină temperată, un elixir: frunzele de ceai, sticluţa de rom) şi tomnatecul peisaj de afară e atât de izbitor, încât nu pot să nu încerc un simţământ de înduioşare. Nu cumva în esenţa ei viaţa aşa şi este: ca o pădure sălbatică bântuită de jivine, plină de hârtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi rafale de ploaie şi, la margine, o singură căsuţă luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă cu toţii înainte de implacabilii zori? Deocamdată în odaie totul e simplu şi vremelnic, dulce şi blând. Nuţi toarnă ceaiul în ceşti, radiatorul ţine locul tradiţionalilor buşteni şi ne încălzeşte de ajuns; pe o tigăiţă apar ouă ochiuri. Biată luptă omenească împotriva naturii şi realităţii, luptă în care englezii îs meşteri. Cât îmi doresc să mă pot afunda în salvatorul confort, să uit de vrăjmaşa pădure care sta şi aşteaptă şi ne împresoară. Cine a sădit-o, Dumnezeu? Ori Dumnezeu e constructorul vilei de pe lizieră? Sfinte Chestertone, roagă-te pentru noi. (După Sfinte Socrate, roagă-te pentru noi al lui Erasmus.) — Se poate rezista? Avocatul D. P. Experienţă de apărător în numeroase procese politice. Desprindea (1957) puncte neclare din chiar datele proceselor-verbale. I se părea că poate desluşi unele microsemnale. Pe un proces-verbal erau trecute data interogatoriului şi ora la care începuse. I se punea învinuitului o simplă şi aparent destul de anodină întrebare: cum trebuie calificată purtarea funcţionarului de stat care vorbeşte fără de controlată reticenţă cu prietenii săi despre chestiuni interesând statul? (Soluţia cimiliturii: trebuie calificată ca infracţională şi trădătoare.) În dreptul orei de încheiere a interogatoriului, o cifră de mirare : reişea că învinuitul fusese reţinut la anchetă optsprezece ore. Răspunsul nu era mulţumitor. A doua zi, aceeaşi întrebare. Acum interogatoriul ia sfârşit după cinci minute, răspunsul dat fiind cel corect. Explicaţia, singura posibilă: în răstimp se aplicase alt mod de a proceda. Avocaţii — şi asta îl apasă pe D. P. care posedă stofă de avocat — sunt închişi în dosar: nu pot pleda altfel decât în cuprinsul declaraţiilor din dosar considerate definitive şi universal valabile. Ca un om de ştiinţă căruia i s-ar interzice să pună în discuţie principiile, chiar dacă experienţa le contrazice. Să citim în Aristotel pentru a şti dacă untdelemnul îngheaţă iarna sau nu. Concluzia noii scolastici: avocatul nu mai e un apărător, un intercesor, e un figurant. În camera 18, X. deducea: nu se poate niciodată evita condamnarea. Unele recunoaşteri pot fi însă evitate. Se cere numai niţică stăpânire de sine, niţel curaj. Şi mai ales o desăvârşită neîncredere. (Regula: nelimitată încredere în oameni, ca persoane create de Dumnezeu şi absolută neîncredere în tatăl minciunii şi urmaşii lui.) Celălalt a mărturisit totul. Ştim totul dar vrem să auzim adevărul şi din gura ta. Dacă eşti sincer, alta-ţi va fi situaţia. Fii sincer. X.: nu fiţi sinceri! (Sfat bun mai cu seamă pentru intelectuali, oameni sensibili, uşor atraşi de magia acestui nobil cuvânt.) Nu fiţi sinceri. Mai presus de orice, above all. Şi negaţi mereu, aveţi tot timpul să vorbiţi dacă şi când veţi fi torturaţi. Nu vă pripiţi. E vreme berechet, slavă Domnului. Şi când e în joc un lucru ştiut numai în doi, ţineţi-vă pe linia tăgăduirii: daţi-i celuilalt posibilitatea să hotărască el, e doar secretul lui.
Slide 87: BUGHI MAMBO RAG ... Noi, domnule general, am mai apucat Bucureştii! Cu grădini şi cu olteni... , şi curţi cu globuri colorate, erau oribile, dar îşi aveau şi ele farmecul lor, şi se mânca în curte, ca la ţară, sub copacul cel mai gros... Cele mai bune creaţii în proză ale literaturii româneşti, domnule profesor... A mânca din primăvară până-n toamnă sub nuc era, aş zice eu, ceva de care puţine popoare au parte, o fericire care intră in corola de minuni ale lumii, ierte-mă Blaga ori duhul lui Blaga dacă bietul de el o fi murit... Primele mărci de automobile? Stai să vedem... De Dion-Boutton, Lancia, Isotta-Fraschini, Pierce-Anow, Panhard-Levasseur, Bem, De Launay-Belleville... Franz Ferdinand la Sarajevo a fost ornant într-un De Launay-Belleville... Dar şi la Dragomir, dacă stau să mă gândesc... Zăvoarele de faianţă cu mormanele de gheaţă pisată şi cutiile de icre... şi butoiaşele cu măsline, cu lacherdă, cu brânză de la Mercur şi scândurelele cu felii de şuncă şi vermutul Martini şi coniacul: Martell, Coutvoisier, eu preferam mereu ojine Champagne, şi chiar şi ale noastre, ţuica Cireşeanu, pelinul Bazilescu, vermutul Duque... 1959 De la Apenini la Anzi, povestea din Cuore, cu titlu atât de eufonic, mi-o evocă trecerea Avrameştilor de la Schitul Maicilor la biserica Udricani din Văcăreşti. Sau Ierusalimul din Dalecarlia, ideal, gândit de ţăranii suedezi ai Selmei Lagerlof şi Ierusalimul din Ţara Sfântă, al aceloraşi ţărani, acum doar emigranţi năpădiţi de griji. Ctitoria clucerului Udrican nu le-a adus noroc lui Mihai şi Anei. Duhul de la Port-Royal n-a mai rezistat în Văcăreşti. Mahalaua, frenezia distingerii şi a compromiterii îi cuprinde pe amândoi. Subterana, morbul auto-derâderii. Preotul îşi înşeală nevasta, dar nu cotoieşte şi cu perdea, ceea ce s-a mai prea văzut, ceea ce lumea ar fi înţeles şi poate iertat (oameni suntem, bre), ci platonic (pare-se), cu scene dramatice, complicat cotite, setoase de justificări, ceea ce nedumereşte şi înstrăinează. Preoteasa nu e nici ea mai bună; lipsită de smerenie femeiască, în loc de a îndura toanele bărbatului, de a medita chiar brutala formulă lipovenească a omului perfect (crede puternic în Dumnezeu, bea vârtos, îşi bate în lege femeia), de a urma pilda doamnei Acarie (a dat ascultare poveţei duhovnicului — şi ce duhovnic! Sfântul Francisc din Sales: atâta vreme cât eşti măritată nu te gândeşti la castitate, ai o singură datorie, te supui) ce face? Umple târgul cu tânguieli, bate drumul Patriarhiei şi Departamentului cultelor cu plângeri peste plângeri şi lungi jalbe scrise. — Dacă stau să mă gândesc bine, până la botez, evenimentul cel mai de seamă pentru mine a fost admirativa prietenie pe care i-am purtat-o lui Manole. L-am cunoscut în primele zile ale facultăţii. Era, ca şi Mihail Sebastian, un om de la Dunăre, dar nu din Brăila, ci din mai mărunta Olteniţa. Brăila: port internaţional; Olteniţa, târg înstărit. Deosebire de seamă. Tatăl murise de tânăr; erau trei copii crescuţi de o mamă brună, frumoasă, energică, o dată femeie; negustoreasă în Obor. Respectul meu a fost de la început întreg şi necondiţionat. Din mai tot ce credeam şi spuneam atunci a făcut degrabă ferfeniţă şi apoi s-a
Slide 88: pornit să clădească din temelii. Cuget maurrasian, clar şi ponderat, tăios şi duşman al extravaganţei de orice fel, privea dispreţuitor optimismul generalizat şi politica stângistă din Sărindar. Liberal în gândire, sceptic în religie şi conservator în politică. Pe de-a-ntregul nu credea în nici o doctrină. Din toată inima era numai cu Junimiştii, aceştia-i erau idealul. Ca maurrasist, mistica nu-l interesa, îl preocupa însă funcţia socială şi politică a religiei şi pe aceasta ne-am întrebat cum s-o împlinim. Raţionamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am născut ovrei (el pentru nimic în lume n-ar fi pus un e la început), ovrei suntem. Să fim, aşadar, ceea ce suntem. Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice singularizare e suspectă): să aparţii tradiţiei tale, adică religiei iudaice. Pun-te în căutare de un rabin. Primii paşi s-au dovedit destul de grei. La o adresă ce mi s-a dat am nimerit un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdotă de Theodor Speranţia, ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator şi el, antiprogresist foarte, însă de nuanţă evreu mistic ortodox. A consimţit să ne asculte, dezaprobând argumentele, nu concluzia; oarecare surpriză, nu ostilitate. Apoi a consimţit să ne prezinte tatălui său, care ne-a ascultat şi el, blajin, ne-a cercetat cu priviri adânci, înţelegându-ne numai în parte. Am citit atunci şi Copilul profet de Edmond Fleg. După aceea lucrurile s-au încurcat. Reieşea că pentru a fi ovrei, măcar în sens de integrare într-un sistem de tradiţie socială, era nevoie să mergi la sinagogă vineri seară şi sâmbăta dimineaţa, toată; că trebuie să-ţi cumperi filacterii şi, desigur, şalul alb cu numele, ebraic, de talii — învăţând ritualul folosirii acestora şi, mai înainte de orice, că trebuie să înveţi ebraica. Ebraica, adică %ivrituU altă noutate. Soluţia citirii textului rugăciunilor cu litere latine n-am pututo aplica. Existau, pare-se, unele cărţi de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit într-o după-amiază catifelată de toamnă undeva pe chei, într-o curte cu orătănii multe, la un bătrân [despre] care auzisem că are ce căutam. A ieşit din casă buimac — purta un halat imens — dar nici n-a priceput bine ce vrem. Lui Manole regulile acestea nu i se păreau excesive, erau conforme cu disciplina şi efortul pe care orice societate este îndrituită să le ceară componenţilor ei. Mă rog, şi triburile sălbatice au rosturile lor iniţiatice. Ne-am apucat aşadar de treabă, de cumpărături, de frecventarea regulată a sinagogii (unde oficia tatăl colegului nostru), iar mie mi-a revenit şi partea, mai grea, a învăţării ebraicei, unde am făcut de asemeni câteva descoperiri în drum: că nu este de ajuns să cunoşti ebraica şi alfabetul ei, mai e necesară şi aramaica, aceasta având şi ea pentru comentarii un alfabet diferit, al învăţatului Raşi care şi el era, la rândul lui, comentat cu alte litere... Pe scurt, repetam — viaţa doar imită arta — experienţa micului erou al lui Fleg şi constatam că dădusem de belea... Cu ebraica n-a mers prea rău, aramaica mi s-a părut mai armonioasă (genitivul ei o fereşte de excesiva guturalitate a celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am împăcat însă mai puţin. Credeam că sinagoga e o biserică. Nu, e un locaş de recitare a unor texte, de exegeză şi îndeplinire a unor rituri. Religia evreiască e o religie „în suspensie" şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decât „case memoriale". În esenţă, Templul fiind dărâmat şi jertfele de animale cu neputinţă, totul se reduce
Slide 89: la citirea sau rostirea regulilor şi prescripţiilor. E o memorizare, şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează. Rabinul nostru vorbea fluent, dar într-o românească fantezistă, ce adeseori întărea impresia de anecdotă scoasă din culegerile lui Speranţia. Şi amănuntele şi ansamblul mi se prezentau ca ceva rece, prăfuit, îndepărtat şi îndărătnic. Mi se făcea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru şi de clopotniţa ei cu boltă (pe sub care se trece în strada Oltarului), de bisericuţa de la Clucereasa. Capacul 1-a pus rabinul, pe cale lingvistică, exprimându-se într-o sâmbătă: şi a tăcut o gaură unde es sint heraus gehmăn flacărăs 34. Experienţa maurrasistă a preluării tradiţiei religioase pentru integrarea în comunitatea socială a durat cât a durat şi nu m-a învrednicit decât de o foarte relativă cunoaştere a elementelor ebraice (apucasem totuşi să citesc Vechiul Testament în original, cu dicţionarul şi textul românesc alături) şi convingerea că a stărui e inutil. La care se adăuga o respectuoasă senzaţie de rămas bun definitiv în raport cu sinagoga. Am încercat, de bună credinţă, cu bună credinţă. Pentru Manole a fost mai ales o experienţă, să-i spun, psiho-socială, pentru mine o trudă mai din inimă, mai febrilă. Am încercat. Gherla, octombrie 1962 Profesoara mea dintâi, o guvernantă, reprezenta prin însăşi obârşia, dar şi prin căsătoria ei, un rezumat anticipativ al ideii europene. După tată, germană; după mamă, franceză; unchiul ei matern, Auguste Molinier, fusese un intelectual universitar şi publicase o ediţie a lui Pascal. Mai exista o bunică elveţiană şi un ascendent nordic. Doamna de Branszky era văduva unui nobil ungur, mare beţiv şi mare secătură, născut din mamă poloneză, fiică de dvorean rus. Nu ţin minte cum de se pripăşise profesoara mea pe la noi, dar una ştiu: că am avut norocul incomparabil de a primi noţiunile culturii de la o femeie extraordinară: o inteligenţă strălucită, cunoştinţe imense, şi un caracter admirabil. Îi ura pe francezi şi-i admira pe nemţi. Îi dispreţuia pe catolici şi-i tolera pe reformaţi. Catedrala Sf. Iosif, unde o atrăgeau concertele, i se părea un muzeu cu lucrări convenţionale; în templele protestante intra fără repulsie, dar şi fără plăcere. Măcar nu erau deschise tot timpul (spre deosebire de bisericile catolice, nesăţioase, unde, ce-i drept, găseai oricând un refugiu în caz de ploaie). Adevărata ei religie era alta, pe care — deşi mare lucru nu puteam înţelege la început — mi-a mărturisit-o curând: era credinţa generalului Ludendorff şi a soţiei sale, der Norddeutscheglauben35. Doamna de Branszky nu vorbea urât de Iisus Hristos — mai moderat decât Nietzsche -, cel puţin aşa cum îl concepeau luteranii şi calviniştii, căci idolul catolic sculptat şi înflorat şi cultul Fecioarei o scoteau din sărite; entuziasmul i se aprindea numai când îmi povestea despre zeităţile Walhallei, îmi amănunţea cântecul Nibelungilor sau îmi citea din textul dramelor lirice ale lui Wagner. Îl lăuda mereu pe Etzel, adică pe Attila şi îmi vine a crede că în taină o adora pe walkyra Brunhilda. Doamna de Branszky, ca şi Manole mai târziu, era o aprigă monarhistă şi în măsura în care voia să ţină seama de originea ei franceză, şi să se ocupe de istoria Franţei, mi-a inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate; mi-a dat să citesc toată literatura franceză regalistă şi a făcut din mine — pe la unsprezece ani — un
Slide 90: partizan înfocat al contelui de Chambord (mort în 1883) şi al casei de Bombon. Ei i-am datorat faptul de a fi privit chiorâş (sau cel puţin cu mirare) — ori de câte ori citeam în parc sau la hotel ziarul „l'Action Française", organul mişcării monarhiste — de către unii din francezii printre care mi-am petrecut câte o lună pe an când mă duceam cu părinţii la Royat, să facă tata băi de acid carbonic. (Acolo, la Royat, am văzut un lucru pe care nu l-am uitat şi l-am povestit şi în închisoare: pe Vintilă Brătianu urcându-se în tramvai numai în clasa a doua dacă se ducea în oraşul învecinat, Clermont-Ferrand.) De Ludendorff şi de Norddeutscheglauben dau şi la Gherla, în persoana colonelului Traugott Broser, braşovean, fost ofiţer al armatei austro-ungare, în rândurile căreia a luptat în primul război mondial pe frontul italian. Broser, un om cât un munte şi foarte retras, se apropie de mine pentru ca are prilejul să vorbească nemţeşte, apoi pentru că îi devin simpatic. Îmi atrage sever atenţia asupra marelui risc pe care mi-l luasem trecând de la iudaism la creştinism: acela de a rămâne în gol între două spiritualităţi. Şi el îmi expune crezul lui Ludendorff, constatând cu destulă surprindere că-l ştiu. Despre Ludendorff — adevăratul conducător al armatei germane între 1914 şi 1918 (pe Hindenbug — die grosse Null — Broser nu-l poate suferi) — aflu trăsături măreţe: felul cum a cucerit oraşul Lettich (Liege adică) numai printr-un act de îndrăzneală şi prestanţă; curajul suprem de care a dat dovadă când cu putschul de la München în 1923, traversând — în uniformă de general, cu sabia într-o mână şi revolverul într-alta — podul, mergând ţintă spre forţele masate de cealaltă parte şi care l-ar fi putut ciurui de gloanţe dintr-o rafală — şi care n-o fac, numai pentru că sunt sub influenţa prestigiului său şi a nepăsării sale faţă de moarte. Dar mai ales ceva din care-mi propun să-mi fac şi eu o regulă. La şcoala militară, Ludendorff şi un coleg al lui, dintr-o familie princiară domnitoare, sunt persecutaţi de un Moş Teacă, de majur imbecil şi rău. Prinţului i-ar fi fost uşor, rostind o singură vorbă, să obţină fie mutarea sa şi a lui Ludendorff, fie transferarea dobitocului în alt escadron. Ceea ce voieşte să şi facă. L-a oprit însă Ludendorff: dacă vrem să fim ofiţeri şi să comandăm, trebuie să învăţăm a răbda şi prostia absurdă, meticuloasă. N-au cerut mutarea şi au îndurat până la capăt. De la Broser aflu lucruri deosebite şi-n legătură cu Wilhelm al II-lea, atât de hulit, căruia francezii i-au făcut o reputaţie infamă. A fost un om vorbăreţ şi de-o inteligenţă destul de mărginită, dar plin de intenţii bune. Dovezi: a) purtarea lui în timpul afacerii Dreyfus când, împotriva uzanţelor diplomatice şi a tradiţiei, dă prin Conrad de Hohenlohe declaraţia care specifică în mod solemn: învinuitul n-a fost niciodată folosit de serviciul german de informaţii; când îi cere ambasadorului german de la Paris, contelui Münster, să nu şovăie din motive de prudenţă ori consideraţii naţionale, a veni în ajutorul unui camarad ofiţer în vederea restabilirii adevărului şi apărării onoarei unui nevinovat. Normal era ca după declaraţia făcută de împăratul german să înceteze orice fel de urmărire. Neluarea ei în seamă, afront fără precedent, constituia un casus belli; Wilhelm, pacifist, a închis ochii; b) splendida lui afirmaţie: ca şef de stat nu răspund numai în faţa parlamentului, ci şi în faţa lui Dumnezeu; c) rescriptul prin care a pus capăt bătăii în armată, unic în lume şi-n istorie, cel mai democratic pentru că dădea fiecăruia posibilitatea de a se
Slide 91: purta ca un aristocrat, şi perfect eficient deoarece prevedea că începând de la data publicării rescriptului orice grad inferior are dreptul să pălmuiască — pe loc şi deîndată — pe superiorul care-l loveşte; d) simţul lui european, vădit mai ales cu prilejul revoltei boxerilor: trupele europene coalizate au fost puse sub comanda unui german, generalul Waldersee. (Din broşura lui despre Wilhelm, se vede că a ştiut şi Rathenau ceva.) — Sf. Grigore din Nazianz: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca eu să fiu tot atât de mult Dumnezeu pe cât a fost el om." — Iarăşi şi iarăşi: creştinismul nu înseamnă prostie. Iată că şi Jacques Maritain îi spunea lui Jean Cocteau: trebuie să avem mintea aspră şi inima blânda. Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia: identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mână liberă canaliilor. Mai există încă o prejudecată foarte răspândită, pe care a desprins-o cardinalul de Retz: suntem ispitiţi a lega indisolubil inteligenţa de răutate şi a da întregului, cu mult respect, numele de machiavelism. Retz: răii nu sunt mereu şi neapărat deştepţi. Răii pot fi şi proşti. Asociaţia de idei: răutate, deci inteligenţă, e o prejudecată. Gherla, noiembrie 1960 La nimic nu-ţi foloseşte să crezi in iertarea păcatelor dacă nu crezi, cu deplină convingere, că păcatele toate ţi-au fost iertate. Luther Seci adde, ut credas et hoc quod per ipsum peceaia libi donantur36 Sf. Bernard din Clairvaux Bănuim, din cauza ploii care a pătruns şi-n celulă, că vremea e a furtună. Nu vorbeşte aproape nimeni. Câtorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe şoptite, le dă sfatul de a fi îngăduitori cu ceilalţi şi aspri cu ei înşişi. Dar adaugă imediat: — Nici prea aspri cu noi înşine. Diavolul trebuie uneori luat în râs; să nu i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Marii mistici spanioli — Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii — erau îndeobşte veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi îndurători şi cu noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă. După cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie să permanentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru. În celulă, unde e din ce în ce mai întuneric, un reparator de maşini de cusut care e şi acordeonist povesteşte porcării şi amintiri de pe la nunţile unde „s-a produs", iar un glas s-a pornit să fredoneze înfundat un cântec de lume, accentuând ciudata ameninţare a refrenului: Şi-aoleo ce ploaie vine de la Cluj! BUGHI MAMBO RAG ...Codobatură e bergeronnette, dar al naibii să fiu dacă mai ştiu cum se zice leuştean... M-a înnebunit Fotiade cu păsările, cu zarzavaturile şi
Slide 92: cu florile. Nu le mai ştiu. Le ştiu pe sărite. Unele da, altele nu, parcă s-au prăbuşit în goluri de beznă, le-a înghiţit neantul, s-au dezintegrat cum se găuresc ciorapii de nailon. Şi totuşi le ştiam pe toate... A, leuşteanul, ia stai... N-am scris nimic, absolut nimic contra regimului. În fiecare scrisoare i-am scris: e bine, e bine, sunt sănătos, câştig, slavă Domnului, cât îmi trebuie, suntem sănătoşi, nu ducem lipsă de nimic, e bine... Păi atunci?... El, el mi-a scris, frate-miu. Eu îi spuneam că sunt mulţumit, mulţumit, mulţumit, iar el de colo: las' că ştiu eu, ce-mi tot împui capul cu prostii, parcă n-am şti noi... Las' că înţeleg eu că e exact pe dos... E la Romani 13, textul e categoric, domnule Ioaniţiu, că ne convine sau ba, textul e clar, mă întreb cum de-l poate contesta un creştin... Ai un frate la Atena? Zic: da. Zice: îi scrii? Zic: da. Zice: şi te plângi de regim, defăimezi ţara? Răspund: nu, ferească Dumnezeu... Uite scrisorile... Tocmai, foarte bine, ce bine că le aveţi, daţi-mi voie să vă arăt, uite: sunt mulţumit, câştig, e bine, bine... Dar el ce spune... El, treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine... Dar el?... Lăsaţi, prea sfinte... Liveche, dragă, liveche, bine că-mi adusei aminte... El treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine... Dar el ?... ! Nu ştiu, n-am spus eu, el, frate-miu, nu eu, nu în scrisorile mele... Mă, tu-ţi baţi joc de noi, mă podoabă, mă pramatie, mă ticălosule, mă grecule, las'că ştim noi.... Ei, dacă ar fi trăit conu Alecu... Tătărăscu nu-i venea nici până la talpa piciorului, ce deosebire, o prăpastie... Când Ferdinand şi Maria l-au trimis pe Hiottu la Paris, el singurul a spus că rău fac. Şi a propus să-l trimită pe Baliff, care îi era simpatic lui Carol... Zic: el, nu eu. Zice: ce, crezi că nu ştim c-ai vrea să fii şi tu la Atena cu el, că altfel nu ţi-ar fi scris el aşa... Şi mă înşfacă... îi spune Demetrios lui Marcellus... — Protestanţii care-şi râd de Sf. Anton din Padova mi se par tare neînţelegători. În Sf. Anton de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute şi orbilor rătăciţi. E de bon ton să dai din umeri surâzând când auzi de un sfânt care s-a specializat în asemenea fleacuri şi-şi recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici... Chiar şi mulţi dintre credincioşii bisericii romane îl evită, preferând societatea selectă a unui Augustin, unui Toma din Aquino, unui Ieronim... Sf. Francisc din Asiza, cu toate trăsăturile sale contestatare şi hippy — umbla gol, stătea de vorbă cu păsările, trăia din cerşit — e mai bine văzut pentru că e pitoresc (păsările sunt poetice), dar ce să crezi despre un sfânt care se îngrijeşte de fiinţe atât de puţin îmbietoare şi interesante ca bătrânii care nu-şi găsesc cheile, care şi-au pierdut dinele, care uită ce au uitat? Câtă orbire şi îngustime! Sf. Anton e deosebit de vrednic de toată admiraţia pentru că este atât de bun incât îi e milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea găseşte de cuviinţă să râdă ori măcar să le privească de sus, cu ironie şi condescendenţă. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cruntă suferinţă (mai penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui căţel iubit e o tragedie pentru cine-i singur pe lume şi slab în faţa vieţii. Există şi un snobism al compătimirii: numai faţă de eroi şi evenimente solemne. Pe când Sf. Anton îndrăzneşte a se înduioşa de mărunte dureri şi a se apleca milos asupra obidiţilor în haine negre, luaţilor peste picior şi amatorilor de pisici. Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de misionarism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului, ci în regiunile cele mai modeste ale psihiei, la întretăierea dintre nepricepere şi resemnare. N-au şi învinşii, zăpăciţii şi ghinioniştii dreptul la mângâiere?
Slide 93: Pe de altă parte, unii exegeţi catolici arată că Sf. Anton nu ajută la regăsirea unor obiecte pierdute, ci la regăsirea credinţei pierdute... Desigur, însă lămurirea exegeţilor răpeşte Sf. Anton ceea ce mi se pare a fi uluitor la el: grija de cei niţel caraghioşi, care-s şi ei chemaţi de Hristos, care şi ei se perpelesc în lumea aceasta, care — după câte ştim — nu-s excluşi de la praznic. — Hristos ca gentleman şi cavaler. La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei — virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. (Ce-i drept e ca un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare când, atins de cuţitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta e domnul care m-a lovit.) Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mâini, porunceşte feciorului sa poarte două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin. Aici anecdota ia de obicei sfârşit, nobilul plătindu-l pe croitor. Dar e un sfârşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul — dacă-i nobil — face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti deîndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc, domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu?) Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea când o întâlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici contabilii sau fariseii. În bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pavel printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului au pricinuit-o rânjetul şi încăpăţânarea iscate pe faţa şi în minţile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul. — Dintre cărţile Vechiului Testament, cea mai opusă Noului este înfiorătoarea cronică a lui Ezdra, moment desăvârşit al exclusivismului şi rasismului.
Slide 94: Ce se cuvenea să facă iudeii întorşi acasă din lungă şi grea robie? Să cânte şi să se veselească? Câtuşi de puţin. După ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus („Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi"), Ezdra le vorbeşte alor săi pe tonul cel mai eugenie, mai rosenbergian ce poate fi. Pentru că israelitenii au luat ca soţii pe fiicele străinilor şi s-a amestecat sămânţa cea sfântă cu popoarele cele de alt neam, trebuie să se procedeze mai înainte de toate la despărţirea celor aleşi de necurăţia şi spurcăciunea altor popoare ticăloase spre a se curma nelegiuirea amestecului. Nici nu le-a dat voie să intre în oraş; pe toţi nenorociţii aceia îi ţine afară în ploaie zile întregi ca să se întocmească listele de israeliteni căsătoriţi cu femei străine. Şi se porneşte lunga şi migăloasa treabă a întocmirii listelor de către comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocraţiei. Şi după ce birocraţia rasistă — în atmosferă de inventariere şi de lagăr de concentrare — şi-a încheiat lucrările, femeile străine şi copiii lor sunt alungaţi. Abia atunci îngăduie activiştii lui Ezdra poporului să intre în oraş, săşi caute adăpost. Celor ce înţeleg anevoie cuvintele Sfântului Pavel — am ieşit de sub blestemul legii şi am intrat sub milă — le-ar fi de folos să citească întâia carte a lui Ezdra. De asemeni, celor ce se întreabă de ce se numeşte învăţătura lui Hristos „buna vestire", celor ce caută obârşiile rasismului şi celor pe care-i interesează prototipurile Birocraţiei. BUGHI MAMBO RAG ...Nu, s-avem iertare, persoana întâia a imperfectului subjonctivului lui apercevoir e apercevassions... Mă tot omori cu subjonctivele verbale franceze, dar ia să vedem cum stai la conjugarea verbelor româneşti... A, zici că le ştii, să vedem, ia spune-mi perfectul simplu al verbelor a coase, a coace şi a cosi... Aşa... Oherth a fost profesor de liceu la Mediaş, unde râdea lumea de el, îl arăta cu degetul şi-i spunea omul din lună... Era fiul unui medic din Sighişoara şi trecea drept nebun sadea, până ce Hitler 1-a făcut profesor la Viena şi a devenit primul colaborator al lui Wernher von Braun în America... Dar cei patru idoli ai lui Bacon care sunt?... Domnule colonel, dumneavoastră vă aduceţi aminte când a fost bătălia de la Manzikert?... Stai să vedem, de la a coase e cosei... NU! NU!... capitala Hondurasului britanic e Belise, iar a statului Honduras nu-i Tegucigalpa?... Dar de la a cosi? Cum?! tot cosei? ce spui dom 'le?... Voichiţa, a lui Radu cel Frumos, a patra nevastă a lui Ştefan cel Mare, ea a fost, Maria din Mangop a fost a treia, iar Franţuzitele nu-s de Ventura, sunt de Facca... De la Dunăre la Sena, din Carpaţi la Pirinei / ginta nobilă latină şi-adună copiii ei... Ei vezi că nu ştii... Que nous nous enlissassions, que vous vous enlissassiez... Arţar e erable... Bibilica? Bibilica e pintade... De turţ e aia din Ţara Oaşului şi are până la 65°... Pe la 1070 cred... Jilava, la infirmerie (mai 1962) La cour des miracles37 În primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scârbe.
Slide 95: În al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt. Supus de curând unei operaţii (cancer la prostată), lăsat în părăsire cu pansamente care se împut, e aţâţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţii, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi amintească şi să prezică, e şi mereu gata de harţă. De harţă, har Domnului, are parte din belşug. Ca în mai toate infirmeriile, şi aici oamenii bombăne, sunt acri şi irascibili. (Pe secţii, unde e mult mai greu, stăpânirea de sine şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) În patul din stânga în fund, paralizat de la brâu în jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi superficial efectuată la o închisoare lipsită de spital, Radu Lecca. Îl urăşte pe Bentoiu; mai tot timpul îl atacă violent şi-l ocăreşte şi-l suduie îngrozitor. Bentoiu îi răspunde rar, şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de ţigan, de surugiu, de pieţar. Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de caracter: nu îngăduie ajutorul nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, târânduse, buşindu-se şi agăţându-se de barele parurilor, ca un maimuţoi asupra căruia se fac cine ştie ce experienţe pavloviene, lorenziene, cu gesturi evocând acea verigă lipsă dintre primate şi antropoide presupusă de evoluţionişti. Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, ţintuit cu desăvârşire pe saltea. Mai domolit decât ceilalţi doi, e uneori cuprins de furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt lăsate în urmă de ale lui Lecca şi Bentoiu. Paralizatul din fund pe stânga e tăcut şi cum nu se poate mai cuminte. Nu cere nimic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toţi prin refuzul de a încerca să facă vreo mişcare şi de a respecta elementara igienă a fiinţelor omeneşti. Îşi face nevoile în pat fără de a cere un vas, bea şi mănâncă dintr-o strachină în care şi urinează — din când în când şi-o răstoarnă, plină, în creştetul capului — şi tuturor observaţiilor şi chemărilor le răspunde cu un surâs modest. Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în acelaşi timp al lui Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte şi câteva siluete pe care nu le mai desluşesc completează camera dominată de Lecca, Bentoiu şi Leontescu. Ultimii doi compun poezii; poezii pe care le recită şi care ne mişcă adânc. Sosirea mea în cameră stârneşte, cred, o oarecare stânjenire lui Radu Lecca şi profesorului C. Tomescu, acesta fost subsecretar de stat la Culte în ministerul Goga-Cuza, până ce, din fericire, Vlad Stolojan — care mă ştie de la Jilava — îmi face o biografie politică mai mult decât binevoitoare, aşa încât orice gheaţă se topeşte. Lecca, totuşi, mă urmăreşte cu priviri încărcate de neîncredere, neîncredere nu a lui în mine, cât mai ales în capacitatea mea de a nu-i purta pică. Încetişor se înduplecă şi mă ascultă încântat ori de câte ori vorbesc fără menajamente despre revoluţia franceză (doamna de Branszky e lângă mine) şi citez cartea lui Ludwig Klages, Der Geist als Widersacher der Seele, precizând că dacă spiritul s-a putut înfăţişa ca potrivnic sufletului, ce-ar spune autorul văzând că în zilele noastre i se opun nu spiritul, ci josnicia, şmecheria cea mai ordinară (şi mă bucur că pot spune şi-n germană: die niedertrachtigste und gemeinste Schlauheit), rânjetul încântat de sine. Formulez nădejdea că la ieşirea din închisoare vom găsi o Europă unificată de partidele creştin-democrate, unde ar putea renaşte vechiul suflu al cavalerismului, de data aceasta la un număr incomparabil mai
Slide 96: mare de oameni. Deşi felul în care Radu Lecca îi vorbeşte lui Bentoiu mă revoltă, iar nesfârşitele lui atacuri împotriva liberalilor sunt obositoare, deşi e un aventurier, luceşte în ochii lui ceva din eroii lui Karl Maria von Weber, din sentimentalismul teutonic, din nostalgia pentru pribegii în căutare de fapte excepţionale. Dar ce departe sunt trompetele şi alămurile cavalerului von Weber de noi şi de vremea noastră şi de locul unde ne aflăm! — dar şi cât le apropie conversaţiile şi trăsnăile noastre din celula aceasta cu atâtea trăsături de temniţă medievală. (Atunci să-ţi spun eu ca să ştii: de la a coase e cusui, de la a coace e copsei, iar de la cosi e cosii cu doi de i... Cusui? nu-s convins... N-oi fi, dar aşa e, vezi că nu ştii româneşte...) Cu profesorul Tomescu mă înţeleg de minune, îi câştig curând încrederea şi prietenia; avea să stea alături de mine în martie 1967 în tot timpul înmormântării tatii, aveam să dovedim scepticilor şi nerozilor că împăcarea şi uitarea sunt cu putinţă. (Pe Sandu L. nu aveam să-l mai văd, scena din dubă a rămas numai o amintire a noastră a amândurora, comun esoterism). Leontescu îmi este recunoscător că vorbesc cu admiraţie şi respect de Nae Ionescu, pe care-l idolatrizează; de la Zamolxe încoace umbra cea mai prestigioasă care s-a profilat pe cerul tracic. De Bentoiu mă leagă un fel de milă psihanalitică pentru solitudinea lui de bolnav năpăstuit; în căpitanul Gy, cu mâini isteţe de infirmieră calificată, descopăr un om devotat şi priceput în a-i uşura lui Bentoiu şi durerile şi mai ales senzaţia de părăsire. După vreo zece zile de stăruinţe şi recriminări, Bentoiu obţine în sfârşit a fi dus la cabinetul medical, unde îl însoţim, căpitanul şi cu mine. În cabinet dăm de doctoriţa cea surdă. Căutătura ochilor ei e peste măsură de plictisită şi de vrăşmaşă. Lui Bentoiu i se ordonă să se lungească pe o canapeluţă, eu — îngenuncheat — ţin un lighean, iar Gy. tubul lung prin care se va scurge permanganatul. Ligheanul e încă perfect curat când, ferindu-mă de a sta în cale, îi ating marginea de vârful pantofului doctoriţei. Mă izbeşte cu piciorul, zvâcnit, cum ai izbi un câine, o minge, şi mă răstoarnă cu lighean cu tot. Drept sancţiune vrea să-l trimită pe bolnav înapoi nepansat. Perspectivă de două ori groaznică: am făcut un rău imens şi m-am ales cu duşmănia de veci a victimei. Inspirat, mă feresc a cere iertare. Tăcem cu toţii îndelung. Doctoriţa ne învăluie pe tustrei într-o tăcută rafală de mânie şi dispreţ. Atât e de supărată, încât gândesc că dacă i-ar veni la îndemână ne-ar nimici, ne-ar zdrobi, ne-ar fărâmiţa, cu mişcări de vier care calcă strugurii în teasc. Totuşi, după o interminabilă şovăire, îi schimbă pansamentul lui Bentoiu, şi-l schimbă cu grijă. La înapoierea în celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E fecior de ţăran, de la Făcăieni pe Borcea şi-n versurile sale idilice avocatul orăşean se înduioşează: O, floare de salcâm imaculată!/ Nepreţuit simbol de modestie/ Tu vii târziu în hora primăverii/ Păşind cu sfiiciune de fecioară/ Ce-ntr-un sfârşit de-april în faptul serii/ S-ar prinde-n horă pentru prima oară? Apoi, cu sentimentul de uşurare şi euforie al pacientului primenit, ne vorbeşte pe larg de Constantin Brâncoveanu pe care 1-a studiat în chip erudit. În Brâncoveanu vede exemplul cel mai frapant al politicii de duplicitate, ba şi de triplicitate pe care poporul român a trebuit s-o ducă prin veacuri. Îl apără. (Şi ce curioase amănunte: pierderea domnitorului obţinută de la turci, care ştiau prea bine de mult timp cu cine au de a
Slide 97: face, dar închideau ochii, de ambasadorul la Constantinopol al marelui Rege Soare — cel admirat de o lume întreagă ca patron al unui veac de aur — şi de propriul lui unchi, cărturarul stolnic Constantin Cantacuzino — care acum se şi laudă că şi-a otrăvit fratele, pe Şerban, din ataşament faţă de Poartă, pentru că îi descoperise trădarea. Apoi prezenţa la Ţarigrad, în 1714, alături de martiri, a unui Văcărescu, deopotrivă de hotărât.) Spre seară, Lecca, destins şi el, ne povesteşte de-a-fir-a-păr ultimele zile ale Antoneştilor şi celor osândiţi la moarte odată cu ei: Pantazzi, Piki Vasiliu, profesorul Alexianu. Pe mareşal, năvalnica spaimă a lui Ică, refuzul de a se împărtăşi, starea de prostraţie pe care o căuta şi obţinea prin folosirea de barbiturice, îl indispuneau grozav. Îşi făcea aspre reproşuri. La câţiva paşi de potou, Pantazzi şi Lecca au fost reţinuţi, aducându-li-se la cunoştinţă graţierea. Ion Antonescu a murit cum s-a purtat şi în viaţă: curajos. Lecca e închis de la 23 august 1944. Până deunăzi n-a ştiut dacă nevastă-sa trăieşte ori ba. În celulă a venit întâmplător cineva care o întâlnise destul de recent. Lecca nu crede, bănuieşte că dintr-un sentiment de compătimire i se spun braşoave. Un amănunt îl convinge: acela că soţia lui scotea din poşetă bucăţele de zahăr pe care le ronţăia. Îngrijirea lui Bentoiu îmi ocupă aproape tot timpul. Deşi multă vreme necredincios, s-a împăcat cu biserica. Îmi cere să rostesc rugăciuni şi se roagă şi el. Îl conving să înveţe versuri de Gyr. Stă îndelung de vorbă cu profesorul Tomescu. Pe Carol al II-lea îl atacă Lecca. Pe Antonescu îl critică Bentoiu. Carol pentru mine este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut vreodată asupra Ţării Româneşti; mai rău decât hunii, avarii, gepizii, pecenegii, podghiazurile tătăreşti şi şleahticii polonezi, decât potopul, grindina, seceta, invazia lui Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expediţiile punitive turceşti, paşa din Silistra, cazacii, dragostea puterii ocrotitoare după 1774, incendiile, cutremurele, lăcustele, despăduririle, revărsările de apă, răpirile de teritorii, prăvălirile de morene, fumăritul, surpările de terenuri, ruperile de zăgazuri, filoxera, gărgăriţa, ocupaţiile austriece şi ruseşti, decât puţurile otrăvite, femeile siluite de năvălitori, copiii luaţi ca ieniceri, decât prăbuşirile de turnuri, decât bisericile pângărite, decât Muhamad, Baiazid, Suleiman şi Fuad, decât orice. Ubu roi în persoană, am venit să-i tundem de bani, să legăm măgarul de gard şi să ne uşchim. Din consideraţie pentru Bentoiu mă reţin a vorbi prea deschis. Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu, în vreme ce floarea aristocraţiei germane, generalii şi feldmareşalii acoperiţi de medalii şi decoraţii stăteau smirnă în faţa lui şi tremurau, iar el făcea spume la gură şi alerga urlând de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei. (Lecca: Cu preţul câtorva boarfe, unor zile de lucru de opt ore şi dormit acasă, câtorva apartamente... Goring era de acord, mi-a spus-o: numai să nu ştie Hitler...) Şi, orice ar fi fost, regele Mihai putea, trebuia să-l înlăture pe Antonescu de la putere, la nevoie să-l aresteze — deşi soluţia expedierii în străinătate cu un avion ar fi fost mai nobilă — dar nu să-l predea unui
Slide 98: particular, lui Bodnăraş, ca să fie dus în casa acestuia, mai rău ca debitorii insolvabili în vechiul drept roman. Putea să-l ţină sub stare de arest în cuprinsul palatului, să-i ceară să se sinucidă — şi e de recunoscut că a fost vina lui Antonescu de a fi confundat onoarea lui de om cu dreptul la viaţă al naţiunii, în vreme ce Bismarck deosebea datoria sentinelei de a muri la post de obligaţia conducătorului de a-şi jertfi, la nevoie, pentru salvarea ţării, până şi onoarea — dar pentru nimic în lume să nu se fi învoit să fie dus la un particular acasă şi predat unei puteri străine. Gestul regal, adică mai bine zis al sfătuitorului tronului, nu are nici o scuză. Când sunt scos din celulă spre a fi din nou trimis la Gherla, îmi iau rămas bun de la toţi, Bentoiu, zâmbind trist, îmi mulţumeşte. Apoi, începe să plângă. Lecca, brusc, mă sărută. Au murit, curând după aceea, amândoi. — Abia de la profesorul Tomescu învăţ rugăciunea de seară Lumina lină, al cărei farmec inefabil mă cucereşte de prima dată. Cum de-i pot prefera cei care o au la îndemână dintotdeauna, cum de-i pot prefera formula incantatorie indiană om mani padme hom? Şi, dacă-i vorba aşa, cum de pot aşeza teosofia, zenul, tantrismul deasupra evangheliei? Lumină lină a sfintei slave: mai e alt vers deopotrivă acestuia în limba română? În 1937, când de Crăciun s-a format guvernul, Tomescu a trimis tuturor colegilor săi câte o Biblie. (În vremea aceea, de supărare, eu mă băgasem bolnav in pat. Ningea întruna.) Decembrie 1970 Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Rom. 5, 7 Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit? Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată? Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi? Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor? Nu ştiu. Au fost mai buni. N-a fost cameră în care tinerii — şi mai ales legionarii — să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea „cafeaua" de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine — odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude, la care şi lighioanele s-ar uita cu silă — singurele alimente ce le puteam oferi. Până ce — şi au trecut mai bine de trei ani — m-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz. Cu totul din întâmplare, Dinu P., de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu
Slide 99: îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: „copiii care-şi batjocoresc părinţii". (Rubaşov în Întuneric la amiază ori Zero şi infinit). I-a fost din ce în ce mai rău — boala evolua repede — şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte. Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima. Înainte de a-şi da sufletul — cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm —, Filipescu 1-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial*. Psalmul 38, 18: „Lasa-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi." Octombrie 1958 Cozile la care se rânduiesc evreii pentru depunerea de acte în vederea emigrării în Israel încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de pe la unsprezece. Sunt alcătuite de mici comercianţi minaţi, de bătrâni şi bâtrâne rămaşi singuri în ţară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de ministere, funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre din aparatul politic, din organele de miliţie şi securitate. Impresia pe care o fac cozile e puternică. Sunt ovrei, totuşi, şi-n mine încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel... (Dar asta-i altă poveste. Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese bombardată la 4 aprilie patruzeci şi patru. După 23 august ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real Nicolae Bălcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari până-n calea Moşilor pe unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt câţiva metri. La 30 august stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat — stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uitei cum râd, or să plângă lacrimi amare şi tu la fel... Hai acasă... îl iau pe tata prudent de mână şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.) * De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din „sfinţii închisorilor". (Nota aut.) — Gestul acesta al scoaterii paşaportului din buzunar are într-însul ceva de truc, de scamatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, răzgâiat. Degetele încrucişate. Poa. Nu mă mai joc. Vreau la mama. Domnul Goe. Aidoma ţâncului care când nu-i mai place, nu-i mai convine, se retrage, o ia posomorât spre casă. Sau câştigătorului care se ridică după ce a umflat toate poturile. Vreau la mama. Vreau acasă. Nu mă mai joc. Îi bagi pe toţi în horă, îi aţâţi, tocmeşti lăutarii, încingi petrecerea, strigăturile de la tine vin, eşti cu ei — şi-i laşi baltă, mască, ţuţ. Adio. Plecăm. N-am cuvinte. Ia-l de unde nu-i. Edgar Vălas cu bine. Observaţi la calitate. Trio Iozejhiv. Doctorr King, şedinţe de fachirism. Mafalda, Calea Dorobanţi 43. Hârtia
Slide 100: glonţ scoasă din vestă ca asul de pică de sub mânecă. Laila, celebra votantă, calea Griviţei 373, tramvaiul 12 şi 24, în fundul curţii, de la 9-l3 a.m. şi de la 17-20 p.m., în lipsa mea de acasă primeşte soţul meu, profetul Theodorescu. Şiretlicul, escrocheria, trişarea, păcăleala. Dacă-s proşti. Oamenii cu scaun la cap sunt scârbiţi — unii zâmbesc. Oamenii mai simpli sunt cuprinşi de o pică, o râcă, o ciudă, o ură, cu sorţi de lungă durată. (Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi câţiva o evadare. Noaptea se întâlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. Îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care-i în întârziere. Cervantes stăruie: să-l aşteptăm, închipuiţi-vă deznădejdea lui când va sosi şi va vedea corabia în larg... Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă... Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi în sclavie. Povestea aceasta atroce — unde Cervantes apare atât de nobil, dovedindu-se că nu întâmplător a scris el Don Quijote — mi-o aduc aminte, fără legătură directă, cozile de la prefectură.) — Tot printr-o asociaţie de idei pe care, la început (apoi însă da) nu mi-o pot lămuri, îmi aduc aminte de (pseudo) memoriile lui Ciano, citite prin 1946-l947. După 1942, dintr-odată, iată că tonul memoriilor lui Ciano se schimbă: acum vorbeşte ca un european, ca un aristocrat, ca un gentleman, ca un liberal; ororile naziste îl scârbesc şi-l înspăimântă. Vrea pacea, vrea liniştea, vrea le bon vieux temps! 38 Ia te uită! S-a zis cu imperiul, cu violenţa, cu uleiul de ricină; el, Ciano, oricum, să se ştie, nu-i decât un diplomat, ca Talleyrand, ca Vergennes, ca Metternich. El usturoi n-a mâncat. El unul mâinile cu sânge nu şi le-a murdărit. E un om de lume, cu păcate, dragă Doamne, dar mereu cu mănuşi albe. Şi încep să apară în memorii personaje noi: Dumnezeu, Papa, regele, principele Umberto. Dar când? Când îşi aduce aminte Ciano de micul rege, de Papă, de Talleyrand, de Europa? Când 1-a încolţit frica şi s-a văzut că trupele aliaţilor germani nu vor câştiga războiul. Nu înainte. Numai atunci vechea, sănătoasa frică şi-a recunoscut copilul: mamă bună. Numai atunci apare iar Il conte şi se pornesc a străluci valorile vechii civilizaţii liberale şi candelabrele saloanelor europene. Şi la evrei vedem o revenire la trecut şi repudieri: dar repudieri provenite nu dintr-o evoluţie ori o cutremurătoare descoperire, ci datorită unor prea concreţi factori externi. — Ierarhia păcatelor Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva duhului sfânt. Închisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierei, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria). (Nu le iertăm noi, oamenii; când e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plâns ale părerii de rău.) — Diviziunea muncii. Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi — noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pâine, un pat
Slide 101: propriu, un cui, un creion — suntem fericiţi pentru ei. Aprilie 1960 Din camera 18 suntem scoşi după o lună şi risipiţi prin alte celule. Am norocul să fiu luat odată cu naşul meu şi dus la 24, unde primul om de care dăm e călugărul care m-a creştinat şi care fusese scos două zile după botez. În noua celulă atmosfera de exaltare şi de interes aprins pentru schimbul de idei nu mai există ca în cealaltă. S-a culcat soarele şi a răsărit luna. După a duhului şi a focului, urmează o perioadă a deprinderii traiului cotidian. Brusca deosebire de nivel spiritual şi energetic mă pune serios la încercare şi-mi dă de înţeles că lucrul greu nu este să răspunzi unei situaţii aprige, fie ea chinuitoare, ci să deprinzi a rezista frecuşului zilnic al banalităţii. Şi Mauriac, citându-l pe Charles Du Bos: a şti să crezi şi fără acompaniamentul muncii neîntrerupte. Da, aşa e: deodată muzica nu se mai aude, ca şi cum ai fi trecut de colţul străzii. Aici să te văd, băiete! La anchetă era o luptă, un vârtej absorbant şi-mbătător în felul lui, dar acum în cenuşiul plictisitor al programului (fie al programului cu totul excepţional din puşcărie care, oricât de altul decât cel din afară, tot un train-train de vie39 este — şi cât de calculat de gol este: Insul, Timpul şi Ceilalţi) ce rămâne? Ce ai mai propriu, ce eşti: vlaga, osânza, materia cenuşie, hormonii — TU! Am din fericire drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de mânăstire (şi poartă rasa de când era flăcăiandru) 1-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi 1-a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda: să ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni (fără a cârti, zic monahii), cu o egalitate oarbă şi încăpăţânată, având drept ideal nepăsarea, de nu chiar nesimţirea. Iar dintre acestea cele mai mari sunt: tăcerea şi nepăsarea. Textul biblic (Iacov 3, 2) — în care se afirmă că cineşi poate înfrâna gura îşi poate înfrâna trupul întreg şi toată fiinţa — are un caracter ştiinţific şi experimental întru nimic inferior al unuia de, să zicem, Claude Bernard. Naşul, aici, se arată din ce în ce mai „spiritualist", ceea ce în limbajul intelectual al camerei desemnează un amestec de spiritism, parapsihologie şi credinţă în metempsihoză. Spiritismul nu-mi spune nimic. Mihai Avramescu şi Pavel Sim. mi-au dat să-l citesc pe Guenon care a făcut ţăndări din spiritism -, dar e, la mine, şi o reacţie repulsivă personală; cât priveşte însă parapsihologia, la locul ei de îndreptăţită disciplină psihică bazată pe observaţii, nu poate fi contestată. După ce s-a râs atâta de ei, biocurenţii doctorului Giurgea de la Militari sunt acum în domeniul public al ştiinţei. Dar până şi spiritismul (răspândit pe unde n-ai crede: căpitanul de jandarmi M.D. are un prieten care a fost regele Ludovic-Filip şi cunoaşte o doamnă care e reîncarnarea reginei Elisabeta a Angliei) în atmosfera seacă şi cumplită a celulei, întrucât e altceva decât odiosul concret, bob număratele obiecte utilitare (prici, tinetă, balie, ciubăr, masă, căniţă, gamelă, gata) şi lumina brutală a becului, ni se impune ca îmbietor. În orice caz evocă încăperi cu mobile de prisos ori cu lampa stinsă, ceea ce nu-i lucru de lepădat. În celulă orice taină dispare: puţinătatea lucrurilor, cunoaşterea aprofundată a obiceiurilor şi caracterului oamenilor din jur, invarianta absolută a curgerii timpului. Şi rezultă că printre altele — dar
Slide 102: nu departe de apă, somn, closet, vitamine, mişcare — avem neapărat nevoie şi de penumbre, de niţel mister. Orice formă de spiritologie apare binevenită şi purificatoare. Aşa încât ascult fără a mă supăra multe relatări despre spirite albe, spirite albastre şi spirite roşii, despre Ketty King şi Sir William Crookes (Ketty 1-a păcălit pe Sir William: acasă la el îi apărea, când însă ilustrul fizician a vrut să repete experienţa la sediul Academiei Regale, n-a mai venit; de ce? a întrebat-o apoi şi a primit răspunsul: ca să te fac de râs, drăguţule; şmecheroasă nevoie mare) şi mă familiarizez cu Alain Kardec, Leon Denis, Raoul Montendon, Gabriel Delanne şi Sir Russel Wallace. Şiruri de umbre firave se strecoară sfios în celula douăzeci şi patru, conştiente parcă de inconsistenţa lor, dar pline de bunăvoinţă, sărmanele (chiar şi lui Ketty King — în rochia ei bufantă din secolul XVII, — nu-i mai arde de pozne, din milă pentru noi), şi îndulcesc întrucâtva arşiţa materiei cu stropi de iluzie. (În această a doua celulă de închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu, om, a secreta fidelitate şi un nou fel de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid; în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu, că nu numai începutul — nunta — e curat, ci şi că traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rând şi anilor pe şart.) Jilava, martie 1960 Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. Pal. în zgomotul asurzitor al camerei optsprezece (Cine se-nscrie la tun? unde ai pus iar căniţa, dom'le? Prapură pe franţuzeşte e oriflamme, abassourdi pe englezeşte e flabber-gasted. Băgaţi de seamă cine mergeţi la tun, nu mai e decât foarte puţină apă! Pipetă pe franţuzeşte nu mai ştiu, prinţule, dumneata-ţi mai aduci aminte cum e pipetă pe franţuzeşte?), este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel mai îndeosebi viril, de care dau atât de frecvent dovadă eroii homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul războinicilor în Iliada. (Mila, aveam să citesc după eliberare, în opera lui Eugen Ionescu, mila nu este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană şi bărbătească. A1. Pal. vorbise mai înainte ca vreunul din noi să fi citit acele cuvinte ale lui Eugen Ionescu.) 1934 Manole despre nebunie: cel mai pertinent lucru în privinţa nebunilor 1-a spus Salom Alehem: nebunul nu sparge numai geamurile altuia. Putem aşadar şti oricând şi oriunde dacă nebunul e nebun adevărat ori prefăcut. Dacă sparge numai geamurile altuia, înseamnă că nu e sincer, iar dacă le sparge pe ale lui ori pe ale altora şi pe ale lui nu încape îndoială că e nebun autentic.
Slide 103: Nebuni autentici: 1948, Radu Cioculescu: nu dă la Securitate numele — neştiute de această instituţie — celor (mă număr printre ei) care l-au ajutat la redactarea şi transmiterea în străinătate a unor memorii. 1950, A. L. Zissu: refuză semnarea apelului pentru pace de la Stockholm; le spune celor veniţi cu pantahuza că el e pentru război, îi beşteleşte, îi alungă — şi nenorociţii, îngroziţi, o iau la fugă dându-şi seama că fiind trei vor fi siliţi să-l denunţe. Cernica, 1965 Părintele stareţ Roman: vina cea mare a fariseului nu este atât mândria, cât e convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate îndreptăţi de unul singur, că nu are nevoie de Dumnezeu. Iar despre timp: creştinul e cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează. (Nu cumva pentru creştin e mai ales valabil versul lui Mallarmé, unul din cele mai frumoase ale limbii franceze: Le vierge, le vivace el le bel aujourd'hui"40?) Septembrie 1940 Citesc cu stranii simţăminte de satisfacţie (numai Casandra a ştiut cât e de dureros să vezi că ai avut dreptate), lipite pe ziduri şi stâlpi, manifestele mişcării legionare împotriva lui Carol al II-lea. E un drept la critică pe care autorii manifestelor şi l-au câştigat prin suferinţă. Dar, peste câteva zile, anumite declaraţii şi articole duhnesc a răzbunare şi prea multă pricepere în arta folosirii părţii de unde bate vântul. Copleşitor titlu al unui scurt articol de Iorga: Să nu fim mojici. Jilava, camera O, decembrie 1963 Profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionare de Vlaşca: îţi spun adevărul, îţi vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de orice credincios. Dacă trăia, legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: o a cincea coloană germană. Creştină şi românească era legiunea pentru întemeietorii şi fruntaşii ei, omorâţi toţi cu juvăţul de Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost Icoana şi după ea ar fi întocmit rânduiala ţării, nu după programul de la Nürenberg. Dar dacă au rămas în viaţă numai un pumn de executanţi şi-n jurul lor nişte zurbagii... — Spiritului european dr. Al.-G. îi reproşează ataşamentul feroce, animalic, pentru viaţă. Europeanul e aproape incapabil de sinucidere: dovadă de laşitate. Asiaticul e mai detaşat, nu atât de jalnic înrobit de existenţă. În creştinism (nu contestă) precumpăneşte cultul vieţii veşnice, dar la european, la omul alb, vede altceva: o frică josnică, o cramponare cu orice preţ, cu preţul oricărei ticăloşii, oricărei crime, de verbul a trăi. Cramponarea asta la viaţă, de câine estropiat, de orb paralitic, de canceros înnebunit de suferinţe şi care tot mai suge vitamine, de trădător care pentru a scăpa de moarte şi-a vândut neamul întreg şi tovarăşii toţi, o exprimă cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, de lipsă în româneşte: on veni vivre sau în nemţeşte: man will leben. Formula cea mai deprimantă: es will leben, aplicată omului. Iulie, 1952
Slide 104: Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai în Bihor, împlinind unsprezece luni într-o aceeaşi întreprindere (aproape de necrezut), eu mă aleg cu un concediu de douăsprezece zile lucrătoare. Merg să le petrec la Timişul de Sus, unde maicile augustiniene mai au şi acum o pensiune (Manole: i-a apucat pe toţi ovreii mare dragoste de mânăstiri şi de catolicism). Clădirea dinspre şosea a instituţiei lor fiind ticsită, sunt cazat într-o anexă lângă bisericuţă, unde locuieşte permanent văduva ministrului C, care a jucat un rol însemnat în crearea localităţii Timiş. Deîndată după sosire, cer voie să-i prezint respectele mele Doamnei C; mă primeşte cu bucurie şi-şi aduce bine aminte de tata. După câteva zile mă îmbolnăvesc destul de rău; vecina mea îmi aduce pâine prăjită şi ceai. Poartă — ca şi Alexandrina Cantacuzino şi celelalte doamne de la Asociaţia naţională a femeilor ortodoxe române (uneori şi Regina Maria) — o rochie de culoare închisă, de mătase; rochia îi vine până la bărbie şi-n jurul gâtului stă un lanţ lung de care atârnă o cruce masivă de argint. Ori de câte ori îmi aduce pâinea prăjită şi ceaiul, doamna C. îmi face semnul crucii pe frunte. Februarie 1971 Eu am venit ca oile mele să aibă viaţă şi să aibă belşug. Ioan. 10, 10 Predica de alaltăieri a părintelui G.T. şi scrisoarea din Ottawa a lui Toma Pavel coincid aproape; ca dată, ca subiect. În amândouă e vorba de tema ospăţului în toată învăţătura lui Hristos. Orice prilej îi cade la îndemână Domnului pentru ospeţe şi veselire. Se dau mese după o vindecare trupească (Mat. 8, 15; Marcu 1, 31; Luca 4, 39 si 8, 55); după dobândirea unui nou adept sau cucerirea unui suflet (Mat. 9, 10; Marcu 2, 15; Luca 5, 29); în cazul fiului risipitor sau al vameşului Zaheu, marea căinţă este aceea care îndreptăţeşte splendoarea serbării. Domnul binecuvântează şi înmulţeşte vinul la nunta din Cana; Maria miruieşte şi ea în timpul unei mese; la Betania a fost masă mare de vreme ce Marta era atât de îngrijorată şi covârşită de treburi. Nu numai că nu refuză invitaţiile păcătoşilor, dar nici pe ale fariseilor nu le respinge Domnul. Cerul e adesea asemuit cu un ospăţ (Mat. 22, 2; Luca 14, 16; 22, 30); şi ce i se făgăduieşte insului care-şi deschide inima lui Hristos? Cel care până atunci stătea şi bătea la uşă, acum afirmă: voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. (Ap. 3, 20). Această neistovită bună dispoziţie şi vrere a Domnului de a sărbători bucuriile prin ospeţe apare proiectată pe tot cursul anilor de predicare; textele: „A venit Ioan nici mâncând nici bând şi spun: are demon. A venit Fiul Omului mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al fariseilor" (Mat. 11, 18-l9) şi .,Căci a venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, şi ziceţi: are demon. A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată om mâncăcios şi băutor de vin"... (Luca 7, 34) sunt clare. Pavel, urmând pilda învăţătorului său (Fapte 6, 34) după o biruinţă a binelui (botezul temnicerului din Filipi), a pus şi el masa şi s-a veselit cu
Slide 105: toată casa. — A. Schmemann îşi însuşeşte formula materialistă a lui Feuerbach: „Omul este ceea ce mănâncă" şi zice că e o formulă strict biblică şi creştină. Cine nu mănâncă trupul Meu şi nu bea sângele Meu... Tot Schmemann (care-i ortodox): lumea pentru creştin e un ospăţ, imaginea ospăţului apare de-a lungul întregii Scripturi şi este şi finalul, încoronarea ei: „ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea". BUGHI MAMBO RAG ... de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten;... de la vivre e je vecus, tu vecus, il vecut..., de la voir e je vis, tu vis, il vit... spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, sois, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan... nous vecumes, vous vecutes,... declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ... de tipul erkiindigen, erkiindigte, erkundigt... prepoziţia urmează verbului şi-i, poate schimba sensul, creându-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up... — Domnul mereu — reiese de pretutindeni — binecuvântează, rodeşte şi multiplică: pâinea, vinul, peştii. El nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei şi tundrei, al sterilităţii, uscatului şi pârjolirii, ci al bogăţiei, belşugului, plinătăţii, hranei şi veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl aşteaptă bucuria şi banchetul. Nu numai la Socrate şi Platon. (Acela e preînchipuire; pe cât se poate.) Fericitul Augustin: Marta se îngrijorează şi se străduieşte, iar Maria benchetuieşte. Printre motivele pentru care Domnul se referă aşa des la ospeţe şi îmbie cu mese încărcate (viţelul e mult...) desprind: a) Pe cel invocat de teologii pricepuţi; teologii pricepuţi nu pun mare preţ pe argumentul invocat de colegii lor mai puţin pricepuţi; Dumnezeu a creat pe om ca să fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totul altfel şi-n chip vrednic de măreţia divinităţii scopul avut în vedere: a se da şi omului putinţa de a participa la uriaşa, euforica bucurie de a trăi (viaţa însăşi, ca atare, spune Catehismul episcopilor catolici olandezi, este o minune care-ţi taie răsuflarea). Etienne Gilson exprimă lămurit raţiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni. Numai ca să-L preamărim? Ar însemna că-L cunoaştem foarte puţin. „Ceea ce Dumnezeu făureşte nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci fiinţe care se bucură de ea cum se bucură şi el şi care, participând la fiinţa sa, participă totodată la beatitudinea lui. Aşadar nu pentru el, ci pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobândi, căci o are, nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi." (Nu degeaba tot stărui, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentleman, un boier.) b) Pe cel la care-mi place a reflecta îndelung: fiindcă numai la ospăţ se bucură omul de bucuria altuia, ba şi are nevoie de această bucurie: ospăţul e cu atât mai frumos şi mai izbutit cu cât toţi cei de faţă sunt mai veseli. Ospăţul este poate — în chip paradoxal — singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită. Şi unde nu există concurenţă, numenis clausus; the more the merrier41: creşterea numărului comesenilor departe
Slide 106: de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia şi a tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează condiţia paradisiacă: ea presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăşi. Jilava, camera 50 (infirmeria t.b.c.) Adventiştii din celulă, şi sunt câţiva, îl dispreţuiesc făţiş şi cu înflăcărare pe popa Petcu din Năieni, preot de ţară fără cunoştinţe teologice superioare, căruia îi vin uşor de hac citând — cu nemiluita — textele biblice pe capitole şi versete, dovadă peremptorie a unei mari familiarităţi cu Scriptura, dar şi obicei de clănţău procedurist. Se uita la el foarte de sus deoarece se încurcă dându-le replica, precum şi fiindcă părintele, răpus de plictis şi mizerie, se oploşeşte în amintirea vinurilor de Istriţa — premiate la concursuri viticole internaţionale — şi a comandărilor unui sat de gospodari cuprinşi. Ce-i drept, spectacolul pe care-l oferă adventiştii ia adeseori o înfăţişare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal — la infirmeria t.b.c, se mai întâmplă — ei o resping, se aşează în genunchi, ridică braţele şi-şi aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii şi înfometaţi de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toţi ceilalţi. Dintr-odată se află pus în situaţie de inferioritate. Hotărând să iau apărarea bietului om, foarte de ispravă, încep să învăţ pe de rost textele potrivnice interpretării adventiste (obiectivi şi cinstiţi tot ei mi le indică şi predau) şi ajungem, preotul şi cu mine, să-i putem combate pe propriul lor teren scriptuar. Respectării oarbe a Sâmbetei îi opunem pasajele fundamentale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Mat. 12, 8; Marcu 2, 28 şi Luca 6, 5 (Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei): Marcu 2, 27 (Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Sâmbătă), Rom,. 14, 6 (Cel ce ţine ziua o ţine pentru Domnul şi cel ce nu ţine ziua nu o ţine pentru Domnul), 7 (Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură) şi 22 (Credinţa pe care o ai s-o ai pentru tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă); I Cor. 8, 8 (Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu) şi 10, 27 (Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă duceţi, mâncaţi orice vă este pus înainte...); Colos. 2,14 (El a şters zapisul ce era asupra noastră) şi 16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare şi băutură sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau sâmbete). Cu acest din urmă text, în special, facem minuni printre colegii care urmăresc disputele cu atenţie, bucuroşi de biruinţele ortodoxiei, dar şi admiratori ai tăriei de caracter a sectanţilor. Când suntem scoşi la baie, sâmbăta, adventiştii nu consimt să se spele pe trup. Pe mâini, da, şi Sâmbăta: dar nu pe corp. Spectacolul care se repetă săptămânal (suntem în perioada în care direcţia penitenciarelor îngăduie aplicarea regulelor de igienă) scoate în evidenţă două încăpăţânări naive şi dovedeşte o dată mai mult că niţică dreptate este la fiecare, încleştarea adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e — dat fiind suferinţele şi ocările pe care le dezlănţuieşte — şi admirabilă. Dar şi gardienii nu sunt cu totul greşiţi cerându-le tuturor deţinuţilor să se îmbăieze. De ce oare nu li se dă adventiştilor posibilitatea să meargă la
Slide 107: duş în altă zi? Pentru că sâmbăta e ziua de curăţenie în puşcării! Cu duşmănia mai poţi lupta, birocraţia însă nu-i de înfrânt. Părintelui Petcu, primului, şi apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noştri care stau goi sub duş, cu braţele încrucişate peste piept, zâmbind serafic, aşteptând martirajul. Sunt jalnici, caraghioşi şi profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziţie pentru a-şi batjocori necruţătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărăşenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.) Refuzăm cu toţii oferta acum adresată întregului colectiv, apoi şi ordinul care ni se dă. Până la urmă caralii nu insistă şi toată scena se termină cum zic francezii în queue de poissoin, rămâne baltă ca şi grătarele de lemn fixate sub instalaţia de robinete. De unde însă, când sunt în unanimitate, dreptslavitorilor abia dacă li se acordă răgazul să se săpuneze fulgerător şi să se clătească şi mai instantaneu, dacă sunt şi adventişti de faţă, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face râcă, prelungesc dinadins şi mult şederea la baie, dau apă caldă din belşug: dreptslăvitorii pleacă sătui de curăţenie şi îmbăiaţi cu adevărat. Cu puţina apă pe care o primim în celulă, renunţând la orice lăut, îi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller să se spele ei pe tot corpul duminica dimineaţa. — Traian Crăcea, tânăr ardelean, înfocat şi iscusit predicator adventist, este singurul din tagma lui care admite posibilitatea mântuirii celor ce nu fac parte din sectă. (Martorii lui Iehova sunt şi mai exclusivişti: la ei mântuiţii sunt limitaţi numeric.) Crăcea vorbeşte de Hristos cu lacrimi în ochi, adevărate, nu ca ale eroului balzacian care-şi plângea iubita inaccesibilă, pierdută dincolo de gratiile bisericii. Jilava, camera 13 Teoria lui Nemo şi a mea despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă, care o ascultă cu mult interes. Doktor Faustus este o carte concepută pe trei planuri, din care două iniţiatice. Primul plan, al lecturii naive: Serenus Zeitblom e un om cuminte şi normal, Adrian Leverkuhn e un dement. Artiştii ăştia sunt de fapt nişte demonici. Arta e primejdioasă. Planul lecturii a doua, ori al iniţierii de gradul întâi: Serenus Zeitblom e un prostănac neinteresant, Adrian Leverkuhn este artistul în toată veracitatea lui; arta presupune o doză de nebunie, numai aşa poate fi creatoare şi justifică insipida existenţă a lumii. Planul lecturii a treia, ori al iniţierii superioare: dreptatea e a lui Serenus Zeitblom, nu în mod searbăd, ci paradoxal, frenetic, kierkegaardian. Adrian Leverkuhn e cu adevărat nebun, idealul este un Zeitblom efervescent. Credinţa babelor e deci bună? Bine e să mergi la biserică şi să aprinzi lumânări? Desigur. Dar nebuneşte. Efect de zoom: normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior nesăbuinţei. Viaţa cumsecade considered as one of the fine arts42! Îmi aduc aminte de teoria lui Manole despre necesitatea creării unui partid al moderaţilor violenţi (ori al conservatorilor în trenchcoat) menit să apere cu ultima vehemenţă — soreliană — echilibrul, raţiunea şi cumsecădenia. Februarie 1931
Slide 108: Ceai la Anetta, cu numeroşi invitaţi. Manole a consimţit să vină şi el, după îndelungate stăruinţe din parte-mi. Declară că nu-l interesează o adunare de ovreiaşi procomunişti ori vag de stânga. În timpul mesei (bufet rece) recunoaşte că există şi lucruri onorabile care se pot spune despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? vrea să ştie Bellu Z., niţel curios, dar mai ales răbduriu-dispreţuitor. (Se vede bine că tânărul ăsta îndrăzneţ nu e lămurit. Să-l ajutăm — lămurim.) Bunăoară, zice Manole, faptul că luase de nevastă o nemţoaică grasă şi de familie foarte bună. Când Engels a vrut să ia în căsătorie o muncitoare, doamna Marx 1-a ameninţat că nu-l va mai primi în casă. Apoi Marx avea o barbă splendidă şi era un bărbat frumos. Şi bea zdravăn, ce-i drept mai mult bere — constată Manole cu părerea de rău a omului silit să recunoască şi defectele unei personalităţi altminteri fără cusur — dar ţinea la băutură şi într-o zi o englezoaică beţivă s-a amorezat pe imperiala unui omnibuz de el şi de barba lui. Bellu Z. fierbe. (Provocare!) Că îi plăcea să se plimbe prin Londra cu omnibuzul, de preferinţă pe imperială, continuă Manole. Iar despre Lassale, s-a spus un lucru cât se poate de onorabil. L-a spus Bismarck: îmi este adversar politic, mi-ar face însă plăcere să-l am vecin de moşie. Toţi stângiştii întorc plictisiţi capul şi — după un moment de pauză grea — îşi îndreaptă iarăşi atenţia spre sandvişuri, spre sticle. 1968 La ieşirea din brutărie, un cerşetor bătrân, mic, discret. Îi dau trei sau patru lei. Îşi scoate respectuos pălăria şi-mi mulţumeşte îndrugând lung. De ce nu ştiu — amintirea tatei, asemănarea fizică (de mititel gârbovit), gestul atât de politicos, ruşinea de a fi salutat de un moşneag pentru câţiva lei, năvala în memorie a scenelor de puşcărie revelatoare ale bietei condiţii umane? -, dar izbucnesc într-un plâns cu hohote în mijlocul străzii, ca nebunul. Gherla 1962 Virgil B., cu ochi de veveriţă, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum scheletic, oprit în dezvoltare, căruia hepatita infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă verzuie, e puşcăriaş de la şaptesprezece ani. Când îi fac cunoştinţa are douăzeci şi cinci. Privirea, mişcările, iuţimea, neastâmpărul, gesturile de titirez, setea de cunoaştere, supărările din te miri ce sunt toate de copil. Ştie de necrezut de multe lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi tehnică pentru tineret. Spre pildă, tabelul lui Mendeleev în întregime, pe grupe, sub-grupe şi perioade, simbol de simbol. Îl învăţ şi eu, împreună cu maiorul Ilie Şerbu; vârsta, la acesta din urmă, n-a obosit pornirea spre învăţătură; şi nici n-a curmat elanul spre bine. Virgil e pasionat de existenţialism, despre care a mai auzit; i-l expun, iar şi iar. Îi povestesc şi piesele lui Ionescu: îl farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, între pereţii groşi ai fostului fort Jilava, sau între ai clădirii tereziene (martinuzziene, când trece la zarcă) de la Gherla, lui Virgil spiritul generaţiei şi aerul timpului (încotro sufla vântul veacului) îi dau antene speciale care-i înlesnesc priceperea şi-l ajută să ghicească pe sărite.
Slide 109: Tot vorbind cu el despre existenţialism şi tot privind în jur (suntem într-o cameră rea), îmi formez părerea, că — descriptiv şi expozitiv — existenţialismul are dreptate. Întocmai aşa e viaţa cum o vede existenţialismul, aşa arată lumea când lipsesc naiva credinţă în Dumnezeu şi iluziile moralei. Da, zidul, greaţa şi mâinile murdare (murdare de pe urma compromisurilor şi trădării, dar şi inevitabilului frecuş cu zilele) definesc oribilul univers din care Hristos nu mai face parte. (Apartamentul părăsit de oameni, năpădit de şoareci şi păsări de noapte.) Descrierea este cu totul neexagerată, a existenţialiştilor; numai soluţia lor e greşită. Sau mai bine zis nu cunosc soluţia: străpungerea zidului până la Iisus mângâietorul. (Mângâietorul dar şi revelatorul, liniştea dată creştinului este şi ea întemeiată pe cunoaştere, întru nimic mai puţin decât cea dobândită prin budismul indian ori zen). Şi e de mirare: unii existenţialişti au fost prin închisori: cum de n-au găsit mijlocul de a trece prin ziduri? BUGHI MAMBO RAG ... Nemţii pe colonelul Sturdza 1-au primit foarte corect, dar rece. Dovadă că pe atunci mai exista un simţ al onoarei militare... Iar când a venit Mackensen în teritoriul ocupat, la Bucureşti, să-l vadă pe Carp, bătrânul germanofil a ieşit în capul scării şi l-a dat afară... Ce spui, domnule? de unde ai scos-o p-asta? E absolut fals ... îi spune Marcellus lui Demetrios... — Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit. Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştele nu mai au nici un rost, poţi face — netulburat — orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nici nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul este posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa — sunt şi ele neplăcute când trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească. Iubitorii de raţiune şi dreptate — printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii — ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decât oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu ne fie îngăduit chiar orişice. (Oare Troţchi şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist n-au fost — aşa, niţel — bucuroşi că există totuşi ţări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?) Ianuarie 1955 Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? — Sunt eu om să mă
Slide 110: adresez (traducerea din franceză: suis-je homme ...) unui avocat în caz de boală? îl aud surâzând la celălalt capăt al firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de tot, numai cremă şi elită. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mânăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta e pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3 ? Părintele Cleopa, destul de tânăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectând îndelung. Codin Mironescu, Todiraşcu, Pillat, Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu, Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochi aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim., Virg. Cd. şi alţii studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da, ăştia n-ar pleca întristaţi de la Domnul. Se stă până târziu de tot, de parcă somnul, odihna, oboseala, treburile, orariile n-ar exista. Şi nici nu se află un samovar, ca la ruşi. Eu însă plec îngândurat; de ce ascult din afară toate lucrurile acestea îmbietoare, de ce mi-e teamă să fac pasul hotărâtor? August 1970 Mai toţi cei ce-l ascultau pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au trecut în răstimp prin închisoare ori măcar pe la Securitate. Părintele Mihai constituie o excepţie. Alţii au murit. Părintele Cleopa — după ce a trăit vreo patru ani în pădure (mâncând mai mult rădăcini, neavând posibilitatea să aprindă focul — fumul ar fi fost reperat -, susţinut de câţiva ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă — urma paşilor ar fi pus organele de represiune pe drumul cel bun -, vieţuind în bună vecinătate cu fiarele) — e acum la Sihăstria, ca simplu călugăr. Dinu Pillat şi cu mine, plecând de la Văratec, ajungem la Sihăstria pe la ora prânzului. O zi măreaţă de august: lumina şi peisajul aparţin lumii nestricăcioase de după învierea de obşte. Neprihănirea, din toate părţile, te izbeşte, te ia de gât, te învinge. La căsuţa de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem cu greu. Se vede că fostul prigonit se fereşte, ori e supravegheat, ori amândouă. Izbutim, prin intervenţia unor monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (şi partea asta ia mult timp), a fi primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru intens, care se ţinea atât de drept, e cărunt acum şi împuţinat la trup. Ne opreşte cu bucurie mai bine de trei ceasuri la el, a rămas acelaşi vorbitor fluent. Ne învaţă despre ispite şi distincţia ce trebuie făcută între ispitele din stânga şi cele din dreapta. Ispita din stânga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pământ. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osânditoare ). Putem cădea şi, prin aceasta, siguranţa nu încape nicăieri. Vivere pericolommente. Monahul cunoaşte lozinca nietzscheeană la fel de bine ca
Slide 111: Mussolini. Viaţa monastică e tot atât de plină de greutăţi, hârtoape, viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel mai negru roman existenţialist. Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic existenţialiştii francezi. Ce salt se cere! La ieşirea din mânăstire ne întâmpină iar natura: numai verde şi albastră, strălucire calmă şi distinsă. Ce mai prefăcătorie! Ispită din dreapta şi ea! — La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt, dar cu perspective imense: „Diavolul păzitor" al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează" să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gât, blestemă în minte ambele femei care la rândul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă. Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfă" lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei -meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso. — Dr-ul Al. G, protestează împotriva superiorităţii pe care o recunosc eu creştinismului asupra hinduismului. Dragostea, după el, nu lipseşte câtuşi de puţin din brahmanism şi budism. Cea mai mare bucurie pentru un ins nu este să ajungă el în Nirvana, ci să ajute pe alţii să parvină la stadiul final al avatarurilor. Dovadă e bodhisath'a Avaloh'ttesvara a cărui desăvârşire i-ar permite să aibă oricând acces la Nirvana; el totuşi refuză ieşirea din ciclurile reîncarnării şi, din afecţiune şi milă pentru oameni, rămâne în lume sub formă de dalai-lama. Eu: ca să-i îndrume către ce? Tot către neantizare. În raptul capului nu pot înţelege cum de li s-a părut dintr-o dată multor creştini europeni că religia lor de nu este chiar de tot rea, e totuşi în mare măsură inferioară celor asiatice. Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi — şi gata. E o renunţare, repliere. Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex — e teandrie. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp. Nu cere capul bisericii creştine şi el răstignirea trupului? Însă nu pentru obţinerea unei stări de împietrire, ci ca mijloc de total devotament. Confucius? E o foarte savantă şi înţeleaptă politeţă (în sensul etimologic). Yoga? Mi se pare, în fond, o gimnastică: psiho-somatică desigur, bună, utilă, dar strict funcţională, ca orice calistenie. Zenul e o contemplaţie: care-i este sensul, oscilant? Chemarea stoicismului rămâne vie pentru mulţi oameni superiori şi acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicul e demn, surâsul lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentiment; de tăcută (stăpânită, fără-ndoială) îmbufnare. Creştinismul nu-i nici acru, nici temător în faţa vieţii. Nu propune o
Slide 112: fugă, ci altceva nespus mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ. Dar să nu se creadă cumva că prin creştinism ne este vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluţii, investiţia care asigură dobânda cea mai ridicată. 1940 Teoria lui Salom Aş (în Der Krieg geht %nvilcr): evreii nu l-au primit pe Hristos drept Mesia, pentru că nu se puteau învoi ideii că Binele final şi Adevărul adevărat s-au arătat şi deci se ştiu. Voiau sa le mai lase în viitor, grele încă de alte nădejdi, învăluite încă în nedezvăluite văluri. Nu contestau măreţia învăţăturii noi, dar a-l recunoaşte pe Hristos însemna să admită că Descoperirea s-a făcut, că asta e. Ei preferau să-şi păstreze mai departe visările, neconturate; poate că va fi ceva şi mai şi... Văratec, 1971 În postul Sântei Marii mă spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare — mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu — zice — am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i! Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox. Văratec, 1970 Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgacov, recomandată stăruitor de Pillat. Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pământ, în Uniune, luând chip de motan negru care duce cu el un Primus. Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul? (Zât! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!) Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii, şi e dovada genialităţii autorului. Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi — lepădându-şi mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă — se dă pe brazda şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi, a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de construire a comunismului — triumf al bunei stări. Când dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică
Slide 113: acoperişurile, ce se vede? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe câte un Primus masa de seară. Ăsta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în Occident, oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocktailuri molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii. Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar la gândul miliardului aceluia şi jumătate, cine stă să se gândească, îl apucă nebunia. Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel? Când l-om face noi va fi altceva. Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social, marxist nu mai puţin decât leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit). Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor. Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător. BUGHI MAMBO RAG, ... În gară la Teiuş de cine dau? De Dragomireanu, mergea spre biroul şefului de gară. Conu Alecu rămăsese în vagonul ministerial. Voia să mănânce o omletă şi-l ruga pe şeful gării să dea dispoziţii la restaurant să i-o prepare şi să i-o servească în vagon. Mă reped la conu Alecu. Era în drum spre Gherla, la Hossu, să-l roage să stea el de vorbă cu Maniu să vină în octombrie la încoronare la Alba-Iulia. Maniu refuza. Conu Alecu era binecunoscut în Ardeal încă dinainte de război, din vremea când venea sub numele de Ion Brad să aducă ajutoare pentru şcolile româneşti. Îşi punea mare nădejde în Hossu, episcop tânăr şi suflet mare. Am mâncat şi eu din omletă... Aş, ţi-ai găsit, n-a venit... N-a venit, şi ziarele din Budapesta au putut scrie Erdely non coronat... Dumnezeu să-l ierte, că a murit ca un erou şi un martir... Toamna 1964 Pe Nichifor Crainic — deţinutul care, la Aiud, pentru o gamelă de arpacaş sau o ţigară spunea că nu există Dumnezeu — îl osândesc toţi la ieşirea din închisori, după graţiere. Rămâne de văzut ce-ar face protestatarii după patrusprezece ani de regim celular. Dar la Glasul Patriei se înghesuie toţi să scrie, acum, în stare de libertate ! Scârbă. Nonsens. Sunt oare şi eu printre ultimii douăzeci şi nouă de legionari? În Setea şi foamea (actul III), Eugen Ionescu a rezolvat definitiv problema: după două săptămâni de înfometare şi de trecere a vaporilor de ciorbă pe la nas, ateul recită în genunchi Tatăl Nostru, iar credinciosul se leapădă de Cel Atotputernic proslăvind pe Darwin. Şi nu ne duce pe noi în ispită. Darul suferinţii nu-l are oricine, cu tortura e ca şi cu şperţul: totul e să nu încetezi a stărui, mărind oferta, până ajungi la preţul respectiv. Topaze: e incoruptibil, cere o sută de mii de franci ! Orwell : există
Slide 114: pentru fiecare câte o tortură irezistibilă. — Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu păcatele şi greşelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a ecuaţiei, semnul valorilor se inversează.) De aceea este atât de greu de făptuit binele, pentru că întâlneşti la tot pasul îndârjitele împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean. Nietzsche: „Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre." Deîndată ce ia hotărârea de a face binele, omul îşi asumă o răspundere imensă şi-şi bagă de bună voie capul în laţ. Ce-i drept, binele fiind de esenţă divină, voitorii de bine dau dovadă — e un punct asupra căruia trebuie să dăm dreptate diavolului — de mare cutezanţă şi chiar de trufie. Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat. Proverbele constată cinic situaţia: „Dai, n-ai"', „Dai cu baniţa, scoţi cu lingura", „Dai cu mâna şi alergi cu picioarele", „Dai un deget şi-ţi ia toată mâna", „Pe cine primeşti la masă, te scoate din casă", iar Apostolul, de fapt, nu gândeşte altfel când scrie (Rom. 7, 15, 18, 19) că nu face binele pe care-l voieşte, ci răul pe care nu-l voieşte. Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. Răul: lapte pentru copii; binele: carne pentru adulţi. G. Duhamel creând pe bietul amploaiat Salavin, pornit dintr-odată pe sfinţenie şi sfârşind înfrânt, a înţeles cum stau lucrurile. Sfinţenia şi bunătatea nu-s la îndemâna oricui. Una-i să baţi mingea pe maidan, alta să faci scrimă. Se cere o pregătire, un antrenament aspru. Pentru această cauză se mortifică (şi se întăresc) monahii în fel şi chip înainte de a îndrăzni s-o apuce pe calea faptelor bune. Păcat de yoghini că urmăresc depărtarea de lume, dincolo de bine şi de rău, iar nu facerea binelui şi trăirea dragostei, pentru că de pregătit ar fi bine pregătiţi. Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulţi anticreştin şi scandalos, reprezintă şi el o perfectă intuire a pericolului de a căuta sfinţenia de unul singur şi pe cale idioritmică. Viridiana este o justificare a bisericii şi a mânăstirii şi o demonstraţie a puţinei noastre priceperi în a ne însuşi şi aplica învăţăturile lui Hristos. — Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul. Ispita de a te lăsa osândit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atâta dragoste pentru Hristos încât să tânjeşti a săvârşi jertfa care constă în a te lipsi de El, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini întruna din nuvelele Iui. Târcoale le-a dat ea şi janseniştilor, care zice-se că le recomandau monahilor de la Port-Royal să nu se împărtăşească vreme îndelungată, pentru a suferi subtil şi aprig stând departe de Hristos. La moartea lui N. lorga, Ct. N. a vrut să trimită din Germania următoarea telegramă lui Horia Sima: „Am cerut să fiu înscris în legiune în ziua asasinării lui Codreanu, cer să plec din legiune în ziua omorârii lui Nicolae Iorga". Dar n-a făcut-o, din smerenie. Dar ispita falsei smerenii — a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime — este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundându-se în rău. Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem. Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă
Slide 115: ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton, care a definit nebunia drept forma supremă a logicei. Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos — Hristos ne cere să ne jertfim pentru El — care jertfă poate fi mai mare decât a renunţa în veci la El? — să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cât se poate de logic. Atâta doar că nu este decât logic, prin urmare dement. Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atât de vastă ca polimerii de bază.) În dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută — nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor), ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori. Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o boală primejdioasă, ba chiar funestă. Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea. Ni se cere, adică, dragostea concretă, care e tot una cu a dori prezenta mirelui, voinţa de a fi alături de El. Partea Mariei, partea cea bună. Noi nici nu trebuie să urmărim a fi undeva anume — rai, Tabor, Golgotă, Cana — ci numai să fim alături de Hristos care este, El, adevărul, calea şi viaţa. Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apoc. 3, 20 unde Mântuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile Lui că va veni la el şi va cina cu el. Hristos vrea să fie împreună cu noi, ne cere răstignirea trupului ca să putem ajunge a fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepărta iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice. În tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simplă. — Nevoinţa — rusească îndeobşte şi cunoscută ca a iuradivâilor — reprezintă o formă foarte specială de sfinţenie. Este a celor(a) care se prefac a fi proşti (proaste), imbecili(e), nebuni(e), aiuriţi(ite) spre a stârni dispreţul şi a provoca jignirile. Cazul călugăriţei Isidora, Isidora nebuna, folosită de colegele ei numai pentru muncile josnice şi privită ca o descreierată până în ziua când e dată-n vileag de un mare pustnic, spre ruşinarea celorlalte. Mortificarea subtilă; este adevărat că e cumplită şi deci foarte meritorie, dar e pe tot atât de primejdioasă şi de echivocă: a) mai întâi că implică punerea celorlalţi în stare de păcat (îi provoci să fie nedrepţi, reuşita planului tău presupune lipsa lor de compătimire, scontează pe răutatea lor); b) apoi este pricina de poticnire pentru o mulţime de nevinovaţi care vor confunda credinţa cu ţicneala; c) în sfârşit pune nobila înţelepciune sub obrocul smintelii, compromiţând-o. Totul se petrece în regiuni extrem de labile, pe nişte nisipuri mişcătoare; se dansează pe vulcan, pe muchie de cuţit, de unde căderile se pot produce oricând.
Slide 116: Fără a mai vorbi de încă o primejdie: aceea ca prefăcutul(a) imbecil(ă) şi aiurit(ă) să nu care cumva să ajungă a-şi transforma cu timpul rolul în realitate şi a deveni cu adevărat ceea ce pretinde a fi. Consideraţia aceasta e poate cea mai gravă şi scoate în evidenţă constatarea că o viaţă creştină nu se poate întemeia pe o pretenţie, o mască, o inducere în eroare, o păcăleală. Altfel spus, o făţărnicie. — Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit îndeosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament. — De vreme ce Hristos este cel care a înviat — iar de n-a înviat Hristos la ce bun suntem creştini? — nu putem năzui spre iad, sălaş al morţii. Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrân, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să dau declaraţii, să mă reeduc etc. — ca atâţia alţii, ca atâţia oameni de treabă şi de valoare — a fost numai din orgoliu. Şi poate că leaş fi dat dreptate dacă nu eram bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii. Şi nu cumva este această smerenie — care e tot una cu intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se depăşească — nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: în materie de umilinţă creştină, desfid orice concurenţă? BUGHI MAMBO RAG Sectantul B.: Dvs. aţi minţit va să zică la anchetă. Generalul A. V.: Da. Sectantul B.: Şi ziceţi că sunteţi creştin? Dvs. nu ştiţi că minciuna este interzisă de Dumnezeu? Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul fără discriminare. Sunt obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui. Sectantul B.: Ba da. Tot adevărul şi numai adevărul oricui. Minciuna ne este interzisă. Generalul A. V. : Chiar dacă nenorocesc pe un altul? Sectantul B. : Chiar. Generalul A. V.: Nici ca să scap un om de persecuţii nedrepte? Sectantul B. : Nici. Generalul A. V.: Atunci prefer să iau asupră-mi un păcat şi să-l ispăşesc eu. Sectantul B.: Asta-i de la diavol. Generalul A. V.: Să-ţi spun o istorioară. Prietenul meu, inginerul Al. Ştef, avea o femeie de serviciu care era milenistă sau credincioasă sau nu ştiu exact ce, dar în tot cazul şi pentru nimic în lume n-ar fi spus o minciună. O femeie extrem de cinstită. Când d-na Ştef. era acasă şi suna la poarta cineva şi ea nu voia să primească (o chinuiau migrenele), ruga slujnica să spună că-i plecată. (Uitai să-ţi spui că locuinţa lor era în mijlocul unei grădini mari.) Credincioasa refuza categoric. Se năşteau situaţii neplăcute şi discuţii. Femeia, că nu minte. D-na Ştef. nu voia să o concedieze, deoarece era onestă şi vrednică. În cele din urmă au căzut la o învoială: femeia de serviciu mergea la poartă după ce stăpâna ei ieşea din casă şi se ducea în grădina din spate. Atunci slujnica era de acord să spună: „doamna nu e în casă." Nedoritul oaspe nefiind atent la prepoziţie
Slide 117: înţelegea acasă, ori credea că femeia de serviciu nu-i tare la gramatică — şi comedia lua sfârşit. Ei, ia spune, plăcutu-ţi-a? Gherla, martie 1962 Dupa-amiază rece, din care se desprinde totuşi o depărtată făgăduinţă de primăvară. Prin interstiţiile scândurilor ghicim că vremea e a moină. Mă cuprinde nostalgia şi toropeala. Mi-ar plăcea să mă pot cocoloşi ca un copil, ca o mâţă pe cuptor. Mă vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a fabricii din Pantelimon, strada Armenească şi de necrezuta ei linişte, pomul de Crăciun din casa Şeteanu, zâmbetul doamnei Boerescu în rochie de catifea violet, pădurea dintre râul Târgului şi râul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale d-rei Florescu, imprecaţiile anticatolice ale d-nei de Branszky, strigătele neguţătorilor ambulanţi străbătând, numeroase şi felurite, cupolele de pace şi tăcere care se înălţau deasupra uliţelor şi străzilor... Şi Anetta care mi se uită drept în ochi, şi Manole vituperând la Duque împotriva liberalilor şi pentru junimişti... Îl rog pe doctorul Serafim Pâslaru să-mi recite o poezie de-a sa, apoi, vrăjit parcă şi mai mult de nostalgie, mă ghemuiesc — pe cât ne este permis — sub fereastra acoperită de scânduri a celulei — prin interstiţii se zăreşte o fâşie vagă de deal — şi, ca un copil care-şi îngână sieşi poveşti de mult ştiute, îmi repet şi-mi sistematizez teoria celor nouă ceruri pe care o tot frământ şi care mă tot mângâie de oarecare timp. În primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus şi până la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează, Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii aspre. Începând din cerul al şaptelea se dezvăluie — celor ce le este dat — neaşteptate secrete finale. Numai că, spre deosebire de ce cred iniţiaţii guenonişti, teosofi, antroposofi, spiritualişti ori oamenii pozitivi cu idei largi, ori ateiştii de nuanţă agnostică, divinitatea din cerul al nouălea nu este o „forţă" sau o „energie", cât mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blând şi bun. Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi din Bibliotheque Rose. Aici stă Hristos, Mângâietorul şi Odihnitorul, care ne-a făgăduit că ne va tămădui de rele, scârbe, păcate şi dureri, la care se gândesc eroii lui Cehov din Unchiul Vania. (Ne vom odihni, unchiule Vania...) Dumnezeul cel mai de sus, final, din taina tainelor şi sfânta sfântelor nu este câtuşi de puţin cel abstract, nu e Creatorul rece, nu e Brahma necuprins şi neschimbabil, nu e cugetătoarea zeitate a gnosei, depărând eonii. Şi-n acest al nouălea cer, nelocuit de Brahma, desigur că nu mai domneşte seriozitatea pământeană; nici urmă de această aşa-zisă seriozitate a pedanţilor, conştiincioşilor, fariseilor şi contabililor. Serioşi în lume ni se cere a fi în înţelesul de virtuoşi, cinstiţi, atenţi la durerile altora; dar nu mohorâţi şi nu executori nemiloşi ai regulamentelor trecătoarelor împărăţii şi efemerelor prefecturi de poliţie. Călugării sunt voioşi — de ochii lumii se abţin s-o arate în public, dar purtarea lor arcană e alta -, acri sunt dracii şi funcţionarii -, iar în cer, pun rămăşag, nu mai există decât zburdălnicie. Cum de-ar putea fi altfel, de vreme ce Mântuitorul ne spune limpede că acolo nu pătrunzi dacă nu eşti ca pruncii. Oare „serioşi" sunt pruncii ori de o neastâmpărată veselie?
Slide 118: — Pe Creator e mai toată lumea gata să-l admită, până şi ateii mai împaciuitorişti, iar agnosticii in corpore. Şi francmasonii recunosc un Arhitect, o Fiinţă Supremă. Ca şi Robespierre. Toţi simpatizanţii, sub o formă ori alta, ai teosofiei şi hinduismului (şi sunt numeroşi în lume) nu se împotrivesc ideii unui spirit diriguitor. Acum, până şi oamenii obişnuiţi cu limbajul ştiinţific de mare popularitate şi amatori de exprimări obiective pomenesc fără supărare de o Energie, o Forţă, un Motor. Motor era şi la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoare — chintesenţă de viaţă — cât de neştiutori ni se par toţi, de la Stagirit la René Guénon şi la Edouard Sehure! O fi, nu zic ba, o fi aşa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, e matematica, e gnosa, doi şi cu doi fac patru, e arhitectonică, sunt linii de forţă, orbite planetare, legi, dreptate, mă rog, socoteli... De la al treilea în sus, lucrurile se schimbă însă. Orice urmă de contabilitate dispare. Suim spre Hristos. Galaxiile şi eonii rămân, cuminţi, în urmă. Începe greul urcuşului. Vămile se înteţesc. Pentru ca să trecem de la Creator la ideea Treimii, la realitatea unei divinităţi nu numai atotputernică şi ordonatoare, ci şi mai ales bună, îngrijorată de soarta făpturilor, iubitoare de oameni până la jertfă, izbăvitoare şi consolatoare. Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte într-un Mântuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii*. Losski spune dar că nu monoteist e creştinul, ci credincios al unei religii trinitare. El, creştinul, intră în alt domeniu decât al monoteismului; moralist, drept ori sistematizat. Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sunt mai neaşteptate. Printre constelaţii şi roiuri de galaxii, stele novae, pitice şi albe, uitând de predici mânioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare veşnice de hidrogen — reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsând în urmă judecători, constructori, socotitori, profeţi, gravi filozofi şi geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţându-se, până la staţia terminus: locul de lumină şi verdeaţă, pajiştea înflorată, mişunând de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsaţi — în sfârşit — să vină, oricât de bătrâni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stânga. — Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii (teologia mai bine decât zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul); ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, zenul) ori un set de întrebări (taoismul); ori un act de supunere în faţa Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta. Nici o religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decât pe drumul logic al compensării (iar în brahmanism şi budism teoria, prin samsara, e împinsă până la consecinţele cele mai absolute); numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc — deci şi cel mai scandalos — act. (În această metanoie, revoltătoare pentru ordine, raţiune şi dreptate, îşi găseşte probabil explicaţia şi ciudata repulsie pe care, singură printre
Slide 119: celelalte confesiuni, o provoacă multora creştinismul.) * „Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce" (Sfânta Clarisa) (Nota mit.) Creştinul cată să respecte din toată inima budismul, brahmanismul, iudaismul, islamismul... dar să nu uite că religia lui e foarte deosebită de acestea. E o credinţă în care eu cred că cerul final nu e al matematicilor sau filosofiilor, ci al pletelor albe şi al căţeilor graşi şi al pisicuţelor cu fundă. (De vreme ce Domnul îi cheamă pe copii şi-şi aseamănă împărăţia cu ei, nu ar fi deloc de mirare să se afle într-însa ce le place lor.) Matematica e adevărată, ca şi dreptatea, ordinea, mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune. Sus de tot e altceva. „Teologii morţii lui Dumnezeu"' cad în extrema cealaltă: îl contestă pe Dumnezeu Tatăl şi-l recunosc numai pe Hristos. Dar în ce fel! Numai ca simbol al omului, al aproapelui, al problemelor omeneşti — pe care se grăbesc să le confunde cu preocupările lor politice: războiul din Vietnam, drepturile civile ale negrilor, progresul ţărilor slab dezvoltate... Aţi înţeles? Dumnezeu desfiinţat, iar Hristos secularizat, politizat, criptocomunizat. — Până la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi desigur nu. Bacon, acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certându-i că nu-l pot gândi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, „se rătăcesc necitind Scriptura şi necunoscând puterea lui Dumnezeu." Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al ştiinţelor dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. Biologia admite în cele din urmă că analizatorii (cum ar fi ai văzului) intră în acţiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod) şi că transmit numai selectiv — există neuroni specializaţi numai pentru viziunea liniilor drepte, spre pildă -, realitatea fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente. Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia atomului? Numai după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat şi el, ca inconştientul, după program. Invarianţa speciilor? Tot dovada unor limite prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare. Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atâtea recunoaşteri ale unor modele. Să fie toate spontane şi întâmplătoare? Aida de! Cibernetica este suprema dovadă raţional ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenţa Creatorului. Ceea ce, desigur, nu cuprinde şi necesitatea unui Mântuitor şi a întrupării sale. Acestea rămân mai departe sub semnul libertăţii, sunt actul nostru cel mai de preţ, mai specific diferenţiator şi mai anti-entropic: actul de credinţă, la fel de anti-destin ca şi Arta pentru un Malraux, ca şi anti-istoria pentru un Mircea Eliade. Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă, pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare. Puţin probabil în limbaj probabilistic e tot una cu zero. (Dar calculul cu milioanele de maimuţe care bat la maşină vreme de milioane de ani? Nu vor bate până la urmă şi Hamlet?) Posibilitatea e pur teoretică, iar exemplul — scolastic — are tot atâţia
Slide 120: sorţi de realizare ca şi tragicul sfârşit care-l aşteaptă pe măgarul profesorului Buridan. Şi chiar dacă l-ar bate, nu va fi niciodată scos din flux şi nici nu va fi trecut în acumulator ori stocat ori copiat: Va fi tot o virtualitate. Că pilda cu maimuţele dactilografe43 e neconcludentă şi constituie o alegorie pseudo-ştiinţifică rezultă şi din aceea că întreg raţionamentul implicat suferă de un viciu elementar: o confuzie în privinţa verbului a bate. Maimuţele nu bat la maşina de scris în sensul operaţional, care singur ar da naştere unor serii combinatorii asupra cărora să se poată face calcule probabilistice, ci lovesc într-însa, asemenea copiilor care se aşează la pian şi se prefac a cânta. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să bată clapele izolat, exemplul din nou n-ar fi bun, pentru că în acest caz nu mai avem de a face cu serii de întâmplări, ci de acte conştiente.) — Dumnezeu, precizează iezuitul Hausherr, nu este infinit, ci adevărat. Dumnezeu nu este Infinitul, ci Adevărul. El a creat infinitul, dar e o Persoană. (După cum şi pe om-persoană 1-a creat prin suflu, prin cea mai directă şi personală relaţie. O Idee sau o Forţă având de rezolvat aceeaşi problemă, ar fi găsit alt mijloc, dar e sigur că nu pe cel indicat la Fac. 2, 7: a suflat în faţa lui suflare de viaţă.) Afirmaţia lui Hausherr şi textul biblic ne scot din „silogismele amărăciunii", deznădejde şi „coşmarul dialecticii." — Dacă-mi îngădui să vorbesc de o barbă albă, de animale, dulceţuri şi flori în cerul al nouălea nu o fac, desigur, dintr-un antropomorfism atât de extrem încât nu poate fi măcar bănuit, ci fiindcă mă gândesc la stări duhovniceşti a căror echivalenţă metaforică e cel mai bine redată prin căţeluşi, pisicuţe etc. — Aşa să fie? Nu cumva sunt nu numai stări, ci şi transfigurata lor materialitate? Poate că nu stăruim îndeajuns asupra faptului că Ierusalimul ceresc nu va fi altă lume, ci tot aceasta, dezvrăjită, cu alte sensuri şi valori, la alte niveluri de curăţie şi intensitate, dar nu ruptă de imagistica proprie făpturilor create după chipul şi asemănarea divinităţii. — Bătrânul Haydn e întrebat pentru ce muzica lui religioasă este veselă în loc de a fi ceremonioasă şi solemnă. Răspuns: pentru că ori de câte ori mă gândesc la Dumnezeu mă cuprinde veselia. BUGHI MAMBO RAG — Oi fi d-ta, domnule, prinţ şi coborâtor direct din nu ştiu câţi domnitori, dar te-ai pişat şi nu te-ai spălat pe mâini... — Eu!? — Da, d-ta, ce te faci că nu ştii, ai umblat cu mâna la daraveră şi pe urmă ai atins căniţa din care bem noi, care nu coborâm din voievozi... — Dar nici nu... — Ba da! De trei zile te urmăresc, domnule prinţ, şi ieri tot aşa ai folosit tineta şi nu te-ai spălat, vrei să ne infectezi pe toţi... — Dacă mă spălam puneam toată mâna pe căniţă... — Da, dar te spălai... — Da nu vezi că nici nu e apă... — Las' că ştim noi. Ce, ieri n-a fost apă? Şi tot nu te-ai spălat. Ce-ţi zici, pe ăştia lasă să-i ia dracu’ de mitocani... — Îmi atribui gânduri... — Nu ţi-ar fi ruşine! — Ruşine, dacă-i vorba aşa, să-ţi fie dumitale că-mi faci proces de
Slide 121: intenţii şi-mi aduci acuzaţii gratuite... — Ba să-ţi fie ţie, cât eşti tu de prinţ, porcule şi măgarule... — Dobi... — Bine ţi-au făcut că te-au băgat aici, aşa meriţi... — ...toc împuţit ce eşti!. . Tăcere, tăcere, domnilor, TĂCERE. Vine cârâitul! — Din Pantelimon ne-am mutat în strada Armenească, în centru. E frumos, dar atmosfera nu e alta, atâta doar că-s oameni mai numeroşi şi clădirile mai apropiate una de alta. O pace veche şi un fel de încredere în lume şi ale ei stihii domnesc şi aici. Strada e asfaltată, cum mai liniştită nu se poate, pe margini sunt case „boiereşti", curţi, grădini şi flori, întocmai ca la mahalaua de unde veneam. În faţa casei noastre — o casă pe colţ, din cărămizi aparente şi arse: verzi, roşii, albastre, albe — locuieşte familia Boerescu. D-na Eliza Boerescu e născută Florescu, e fiica generalului Ion Emanuel, fost prim ministru şi proprietar al unui mic castel în Calea Victoriei. În amintirea reşedinţei părinteşti, are şi casa din Armenească un rum, mai micuţ. Îşi are domiciliul acolo şi sora doamnei Boerescu, domnişoara Florescu, o „fată bătrână", sprintenă şi umblăreaţă, mereu în căutare de suferinţe pe care să le aline. Colonelul Florescu, al treilea frate, capra râioasă a familiei — decăzut, ajuns casier pe la Hipodrom — nu e primit de surorile lui. Alături de noi e casa lui Mihai Şeteanu, consilier la Curtea de Conturi; băieţii lui sunt unul cu un an mai mare, celălalt cu un an mai mic decât mine. Noii vecini ne primesc amabil. Pe atunci vecinii erau ca rudele şi nici cel mai ticălos dintre oameni nu ar fi angajat slujnica plecată de la un prieten ori de la un vecin. În casa de vizavi muzica e la mare preţ şi mama, bună pianistă, e chemată des. Pianul îi deschide şi uşile altor case, astfel încât ajungem să cunoaştem o mulţime de lume din societatea boierească. La familia Şeteanu sunt poftit săptămânal şi la toate sărbătorile. Holul casei este imens şi cu înălţimea cuprinde două etaje. De Crăciun, fără greş, pom — cum nu mai văzusem şi nu mai aveam să văd. Unchiul răposatei doamne Şeteanu, generalul Zossima — cu o barbă albă de patriarh, în evantai, una din cele mai vestite bărbi ale Capitalei — e Moş Crăciun. Frumoasa şi încăpătoarea vilă, cu scară interioară, e împodobită cu fast şi e plină de musafiri. Cadouri nenumărate, bunătăţi, lumini. Totul nui decât veselie, căldură şi bună voie. Barba lui Moş Crăciun pare anume coborâtă din cer şi sfinţeşte locul. Afară, strada e tăcută. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător şi de blând. Dimineaţa, de Crăciun şi de Paşti, doamnele Boerescu şi Florescu mă răsfaţă cu o cutie de bomboane cât toate zilele... Greu îmi va veni să cred, după mulţi ani, că toţi oamenii aceia au fost nişte bestii. Cât i-am cunoscut, superficial desigur, dar îndeajuns pentru a nu comite greşeli fundamentale, mi-au rămas mai degrabă în minte ca oameni de multă fineţe, plini de bonomie şi simplicitate, pe care gândul de-a fi nedreptăţit ori insultat pe cineva nu le-ar fi dat pace, asemănători eroilor lui Gârleanu, Brătescu-Voineşti şi ai Vieţii la ţară. Jilava, camera 9,1960 Analizând cu Anatolie Hagi-Beca fenomenul românesc, ne oprim asupra nuvelei Călătorului îi şade bine cu drumul:
Slide 122: Nuvela are un iz caragealesc (titlul; lipsa de conţinut reflexiv a personajelor; schematismul lor redus la o frază asiduu repetată: aici la han în drum, la răspântie, trebuie un băiat iute, spirt); dar e un caragealism din care s-a dus orice acid şi orice venin. Acum cerul românesc este cu totul limpede. Straturile politicăriei superficiale au dispărut; ambiţiile deşarte, intrigile, neastâmpărul — fie şin doze reduse — s-au topit. Apare numai fondul arhetipal al sufletului românesc aşa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulţumirea altuia (Mă Năiţă, dacă mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzând de nerăbdarea de a împărţi cu altul orice noroc. (Beţia solitară şi neagră, atât de frecventă la popoarele nordice şi anglo-saxone, nu există la noi, la noi petrecerea implică pe comeseni şi voia bună generală.) În nuvela lui Brătescu-Voineşti seria matematică a însuşirilor descrise de Caragiale şi-a atins limita şi se integrează într-o sumă desăvârşită a seninătăţii nevinovate. Căci personajele din Călătorului îi şade bine sunt de o perceptibilă neîntinare, foarte aproape de vârsta copilăriei — celei individuale sau comune. Conştientul dispare şi — cu toate că nu se urmăreşte o psihanaliză — se dezvăluie inconştientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învaţă că înapoia conştientului aparent clar, demn şi curat, clocoteşte inconştientul cel sumbru, mocirlos, complexat şi abject, iată că în privinţa sufletului românesc lucrurile stau anapoda. Stratul conştient prins de Caragiale mai cuprinde şiretenii, ambiţii, umbre... Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu-Voineşti ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca şi balada Mioriţei, unde palpită aceeaşi putere de transfigurare (în baladă, transfigurarea situaţiei tragice, în nuvelă transfigurarea prin simpatie şi prietenie a unor situaţii triviale) şi aceeaşi pace — principala moştenire lăsată oamenilor de Mântuitor. Vezi, Anatolie, Călătorului îi şade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească şi nemuritoare în literatura noastră deoarece rămâne ca o fotografie, mai bine zis o radiografie a caracterului unui norod. O radiografie care vorbeşte desluşit şi se interpretează uşor: straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme şi senine, în lacul mioritic — modest ca suprafaţă, aşezat la periferia marilor centre ale civilizaţiei, la „răscrucea marilor imperii” — se reflectă un cer cu totul curat. Hagi-Beca şi cu mine suntem din ce în ce mai bucuroşi enumerând esenţele fenomenului românesc pentru care dragostea noastră — nostalgică — mereu se confirmă şi creşte. — Care anume luciu făurit aici, pe acest pământ, a izbutit să ajungă în cer? Să ne gândim bine. Mântuitorul, când se arată apostolilor după învierea din morţi, are trup nestricăcios, trup de slavă. Lui Toma care, atunci, îi cere dovezi tangibile, îi arată stigmatele şi-l pofteşte să pună mâna pe ele. Pe trupul de slavă, aşadar, se vedeau stigmatele. Pe de altă parte, ştim că Mântuitorul S-a înălţat la cer cu acest trup, care purta semnele pironirii pe cruce — ducând prin urmare de-a pururi în cer şi ceva pământesc. Acest ceva scos din vremelnicie: stigmatele sale. Iată singurul dar făcut de lumea omenească celor din înălţimi: amprentele torturii.
Slide 123: Se petrec şi se repetă oare semnele de groază în veci de veci? Aduc ele a bolid scăpat de sub gravitaţii, rătăcesc şi ele în spaţiu cu sinistra lor povară? — Sufletul românesc atât de hârşit de istorie şi întâmplări. Hârşit, dar nu acrit. Contactul cu pacea divină şi cu bucuria vieţii nu a fost întrerupt. — În camera 18 nu toţi au ştiut că m-am botezat. Altfel, fostul şef al Frăţiilor de Cruce nu m-ar fi poftit să iau loc lângă el pe unica băncuţă şi nu mi-ar fi spus: ei, acum să stăm de vorbă în contradictoriu, legionarul şi evreul, după cuviinţă. Vrei? Îi arăt că nu avem ce discuta în contradictoriu, pentru că unde ne aflăm toţi credem acelaşi lucru. Şi-ar fi să dăm prea lesne câştig de cauză planului cusut cu aţă albă al administraţiei de a isca discuţii şi certuri, aşezând în aceeaşi încăpere oameni cu apartenenţe politice, sociale sau etnice diferite. Întâmplarea vrea ca după câteva clipe să fie scos din celulă. Îl duc până la uşă şi-l sărut pe amândoi obraji. Gestul meu e oarecum teatral, dar sincer. Simt că aşa trebuie să procedez. Nimeni nu-mi ia gestul în râs. Dimpotrivă, se creează o atmosferă gravă. Omul care pleacă este şi el mişcat. Ne părăseşte cu un zâmbet de bucurie pe faţă, rostind: urmele revolverului legionar... A rămas Mirel Gab., care, neobosit, mă învaţă sumedenii de poezii de Gyr şi Crainic şi splendida bucată a lui Sergiu Mandinescu. Şi azi ca ieri. — O atmosferă de gravitate s-a mai produs odată, într-un cabinet medical, unde ne duc pentru extracţii dentare, făcute cu dalta şi fără anestezie, de un felcer. În aşteptarea ordaliei noastre, caraliul ţigan îşi omoară timpul punându-ne întrebări cu tâlc: câţi ani ai? la cât eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? puneai şi tu femeile la şantan să se urce goale pe masa şi să le stropeşti cu sifon? (Chestia asta cu femeile goale stropite cu sifon pe mesele şantanelor e obsesia tuturor, reprezintă pentru ei suprema vădire a bogăţiei şi desfrâului, idealul ne plus ultra, visul, Himalaya; e ducesa lor de Mortemart. Mai departe nu se poate merge, un fel de limită a vitezei luminii pentru teoria relativităţii.) Pe mine mă întreabă dacă-s român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt româneşte. Îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace. Apoi se repede la altul: da' tu, bătrânule, câte moşii ai avut? (Răspunsul meu, parafrazându-l pe Churchill, a cărui mamă era din Statele Unite şi care declara: sunt cincizeci la sută american şi sută-n sută englez, ar fi putut să sune: sunt sută-n sută evreu şi mie-n sută român.) — Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, orişicând proaspătă. —Şi azi ca ieri Dăm chiot de alarmă Dar nu ne-aud îndepărtaţii semeni Calo e mort, Scaevola de asemeni... — Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard. Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea. — Lui C. G. Jung, în Ceylon, un preot îi spune: „Nu, lui Buddha nu i te
Slide 124: poţi ruga. Nu-l poţi implora. Buddha nu mai e. E în Nirvana." Asta-i marea deosebire. Hristos, care s-a rugat mereu, aşteaptă mereu ruga noastră. E cu ochii şi cu urechile la noi, mereu la uşă. Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecare liturghie se jertfeşte. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la deconectare. E pe şantier şi pune umărul. — Numai păcătoşii pot gusta creştinismul în toată plinătatea lui. Pricina e exprimată de Sf. Simion Metafrast în rugăciunea sa pregătitoare pentru Sf. împărtăşanie: „Nu este nici un păcat care biruieşte iubirea Ta de oameni." (Titlul cărţii unui fruntaş al Grupului de la Oxford, A. J. Russell: For sinners only. Numai pentru păcătoşi. Atâta doar, că se pare că suntem cu toţii păcătoşi.) BUGHI MAMBO RAG ... Va să zică începem cu sonetul lui Félix Arvers, primele versuri: Mon âme a son secret, ma vie a son mystère... //; categoria sturionilor: nisetrul, morunul, cega şi păstruga, şi a somonizilor: somnul, lostriţa şi faimoasa varietate a Rinului: truite saumonée care este roz... Şi după ce ai frecat bine amestecul de cacao cu zahăr... Fanny Seculici, teosoafă, moartă, de malarie probabil, la Suez; pe când se întorcea de la un congres care avusese loc la Madras... Nu, e din Le lac: O temps, suspends ton voi... Da e Bucura %Dimibnmi, fratele ei fusese căpitanul vasului austriac pe care a venit în secret Vodă Carol la şaizeci şi şase... Dragă, la Sankt Moritz Titulescu locuia numai la Suvretta House şi mâncarea lui favorită ştii care era? Boeuf gros sel, dragul meu, adică o bucată zdravănă de rasol de vacă, cu măduvă... Aiud, mai 1961 Mare discuţie în celulă despre vechea societate românească — veche, adică dinainte de august 1944. Cei mai mulţi o condamnă surprinzător de aspru. Recunosc şi accente care aduc cu Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu. Ba un muncitor pomeneşte de „străşnicia" societăţii capitaliste. Tăcusem, dar după observaţia asta mă bag şi eu în vorbă, arătând că spre a nu fi socotit tendenţios mă voi referi — ca ori de câte ori este cercetat comunismul — numai la dovezi aflătoare în texte de-ale părţii adverse. (Cine ar fi dorit, bunăoară, să dovedească inanitatea alegerilor, n-ar fi avut să facă nimic alta decât să aşeze paralel numărul de voturi obţinut de fiecare fruntaş al partidului şi numărul de ordine al locului pe care-l ocupă acelaşi în „nomenclator", care-i statutul de organizare al cadrelor, un fel de Book of Precedency, de Registru al Ceremonialului chinez ori al Etichetei spaniole, spre a constata legătura indisolubilă dintre numărul de ordine din nomenclator şi ordinea descrescândă a numărului de voturi. Dacă Nr. 1 obţine 99,6%, Nr. 2 obţine 96,2%, Nr. 3 95,8%; niciodată nu s-a întâmplat şi nu s-ar fi putut întâmpla ca Nr. 5, de pildă, să aibă parte de un număr de voturi superior — sau egal -celui din dreptul numărului 4. Această atât de simplă verificare a două coloane de cifre — cifrele vorbeşte — ar fi fost mai edificatoare decât orice anchetă, greu de efectuat.) Că deosebirea dintre „vechi" şi „nou" e adeseori factice şi că părerea că tot ce e nou este, oricum şi fatal, mai bun, e tare fragilă, se vădeşte hotărât de pe urma unui document asupra autenticităţii căruia nu poate exista vreo îndoială, pentru că e vorba de o creaţie a „noului" însuşi, de
Slide 125: un film realizat de regim. Documentul, aşadar, nu poate fi respins ca duşmănos ori măcar compromis de părtinire. Conceput şi tradus în imagini de un regizor oficial, distribuit unor actori autorizaţi (printre care artistul poporului, Gr. Vasiliu-Birlic), trecut prin numeroase etape de control de către toate organele competente şi purtând viza cenzurii, miliţiei şi Securităţii; filmul Două loturi constituie — le-am spus colegilor mei — o irecuzabilă întărire a tezei că vechea societate nu era atât de straşnică pe cât se crede. N-o spune un adversar al noului regim, un agent al forţelor reacţionare ori măcar un observator neutru, o spun — în fotografii neechivoce şi cuvinte înregistrate pe bandă sonoră — autorii filmului făcut după celebra nuvelă a lui Caragiale. În film — film dealtfel credincios nuvelei, îndeajuns de bine ticluit şi cu haz interpretat — turbatul, şeful de serviciu al ghinionistului erou, îl întâlneşte pe acesta — care a lipsit de la birou opt zile în şir fără să anunţe — într-o cârciumă şi beat. Şi ce face turbatul (implicaţia fiind că ceilalţi şefi de serviciu, neturbaţii, s-ar fi purtat şi mai domol)? Îi spune că dacă nu vine a doua zi la serviciu sau cel puţin nu trimite cheile (pentru că nici această elementară cuviinţă nu avusese), va cere... să fie dat afară din slujbă. Asta o spune turbatul unui funcţionar care lipsise opt zile de la serviciu, luase cheile sertarelor cu el, nu vestise că e bolnav, nici că nu poate veni, nici altceva şi care e surprins într-o cârciumă şi beat! Grozăvie: omul este ameninţat cu darea afară din slujbă. Şi cum ne mai vine a râde — îi spun preopinentului meu, muncitorul deţinut politic, subjugat de magia cuvântului nou — când ni se pomeneşte, cum faci dumneata — de severitatea şi neîndurarea vechii societăţi, de vreme ce ştim cu toţii că după vreo cincizeci de ani, pentru o întârziere de două sau trei minute, bietul funcţionar (căruia nu-i mai arde să frecventeze Carul cu bere), pomenindu-se în situaţia de a nu se fi putut urca în autobuzul ticsit (în întârziere şi el cu vreo treizeci de minute), ar fi fost chemat la cadre, beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştiinţat că va fi azvârlit pe drumuri la prima nouă abatere. Dar chivuţele arestăluite înainte de prânz şi puse în libertate către seară pentru că venise inspecţia şi le găsise „că nu aveau mandat." Chivuţe, dealtfel, nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul blândeţii. Muncitorul nu s-a supărat. O fi suferit şi el şi-i om pe care-l poţi amăgi uşor. Dar intelectualului D. I. Suchianu, scriitor şi beneficiar al vechii societăţi, îi voi purta pică atâta timp cât voi trăi pentru cronica sa consacrată versiunii cinematografice a piesei Citadela sfărâmată. Nu numai că în cronică terfeleşte pe larg societatea din care şi el a făcut parte — la un loc destul de bun — ,dar se şi ridică îndârjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj — Matei — băiat de viaţă, nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tânăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în film, susţinând că niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile; prin definiţie şi-n virtutea rasismului social era sortit să rămână un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic. Ridicolul aici întrece mârşăvia, deoarece Suchianu pe sine se afuriseşte: a colaborat doar la „Viaţa Românească”, revista tineretului generos şi stângist şi propriul portret şi-l reneagă — un portret la fel de încărcat de taine ca al lui Dorian Gray. Cât despre afirmaţia însăşi, e falsă, dovadă „Viaţa R o m â n e a s c ă" şi redactorii ei.
Slide 126: — Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele relelor. O dată cu progresul, ele cresc şi domină scena. Jacques Maritain: Istoria lumii face în acelaşi timp progrese pe linia răului şi pe aceea a binelui. BUGHI MAMBO RAG ... Şi Alexander Coama de Korosi, transilvănean din Trei Scaune, din satul Korosi, asta-i Chiuntşu, marele specialist în tibetană, a obţinut mai mult decât Sir Charles Bell, care n-a făcut decât să pătrundă în Lhassa... cardinalul turba de mânie... folosind razele infraroşii care pătrund în adâncime... cu grele sacrificii personale şi %speriuri substanţiale a obţinut pe la 1840 textele tibetane, aşa cum Anquetil du Perron va obţine %to/w/ Upanişadelor... A murit în India, la Darjeling... Le ciel est si bleu, si calme... îi spune Marcellus lui Demetrios... — Filmul Două loturi îmi aduce aminte de un altul cu o scenă extraordinară pe care toţi cei ce au fost anchetaţi de către organele Securităţii o vor aprecia ca pe o ceşcuţă de ţuică bătrână, rece, dintracelea cum gustam la Clucereasa, în grădină, vara, la umbră, scenă cu adevărat evocatoare a paradisului general care n-a fost, aşa cum credea Cezar Petrescu, localizat numai în dulce târg al Ieşilor, ci răspândit în toată acea Românie în care şi Cezar Petrescu şi presa din Sărindar au tras cu nemiluita, până ce s-au trezit că le pare totuşi rău şi şi-or fi spus — în celulele de la Jilava, Aiud, Gherla, Galaţi, Piteşti ori Botoşani, pe bordul vasului Transilvania în drum spre statul Israel cu 70 de kilograme şi o patalama ori, ca Maria Banuş, zguduiţi de căinţă în faţa îndelung neluatei în seamă turle a Dragomirnei — că poate s-au pripit. În scena aceea de pomină — şi rămân credincios în a folosi numai piese din dosarul părţii celeilalte — un tânăr pictor comunist este arestat de Siguranţă şi dus într-un cabinet de anchetă. Acolo, după ce a mâncat două palme (unde eşti maiorule Jack Simon să te prăpădeşti de râs?), se vede aşezat pe un scaun chiar în faţa biroului anchetatorului şi i se ia un interogatoriu. Răspunsurile pe care le dă sunt consemnate de un dactilograf, iar dactilograful scrie la o maşină situată în imediata apropiere a învinuitului. Scena aceasta — evocată de regizorul unui film cenzurat, se-nţelege, cu toată grija — spune totul şi e mai edificatoare decât sute de volume şi mii de articole, pentru că recunoaşte că în timpul teroarei exercitată de Siguranţă, învinuitul nu purta ochelari negri, era anchetat în prezenţa unui terţ, iar răspunsurile sale erau consemnate prin dactilografiere aşa cum îi ieşeau din gură. Securitatea, odată cu noul, a revenit la sistemul inchizitorial; răspunsurile n-au mai fost înregistrate prin dactilografiere, ci prin redactare de către anchetatori, întocmai cum s-a procedat şi în cazul Ioanei d'Arc. Răspunsurile ei erau rostite în franceză, dar apoi reformulate în latină şi stilizate de grefierii tribunalului inchizitorial, care schimbau cu totul sensul vorbelor spuse de Ioana. Procedeul anchetei inchizitoriale s-a repetat. — Ai fost în casa lui Gheorghe Florian? — Da. Şi anchetatorul notează: ,Da, recunosc că am fost în casa conspirativă din strada... numărul... unde am avut legături infracţionale cu legionarul Gheorghe Florian." Când
Slide 127: i se dă procesul-verbal spre semnare, anchetatul exclamă: — Dar bine, eu n-am spus că era o casă conspirativă şi nici că Gheorghe Florian a fost legionar şi nici că am avut legături infracţionale cu el. Protest, fireşte, inutil. Şi pe care anchetatorul, de aceeaşi bunăcredinţă ca şi grefierii inchiziţiei, îl socoteşte absurd. Anchetatorul redactează, el, răspunsul în moderna lui latinească: cu alte cuvinte îl transcrie în limba aulică a instituţiei unde slujeşte. Orice aşezământ are limbajul lui oficial şi de realitate nu ia cunoştinţă decât pe căile folosite de organele informaţionale de care dispune. Oare nu au convenit organele anchetatoare periferice că în str... nr... se află o casă conspirativă? Oare nu au hotărât aceleaşi aparate de Stat că Gheorghe Florian e un legionar notoriu? Oare poţi avea cu un astfel de ins şi într-o asemenea casă alte legături decât infracţionale? (De vreme ce ştim că aşa-zisa sfântă Margareta, care pretinzi că-ţi vorbea, este de fapt o diavoliţă, nu-i oare drept si corect să notăm: diavoliţa mi-a spus să mă duc la Chinon?...) Ca atare, se consemnează adevărul şi nimic altceva, doar atât că e adevărul perceput şi înregistrat de anchetator şi transcris în stilul lui, în mod cuviincios. Deoarece anchetatorul nu se poate adresa ierarhiei altfel decât în acest limbaj protocolar, aulic, se exprimă numai adevărurile admise de instituţie, casa unde se vedeau învinuiţii se traduce prin casa conspirativă unde se întruneau uneltitorii, ceaiul la care fuseserăm invitaţi se preface în şedinţa duşmănoasă organizată prin convocări telefonice (negi că te-a înştiinţat telefonic?), vocile ce-mi vorbeau ajung demonii mă îmboldeau (însuşi părintele inchizitor şi teologii au stabilit că demoni erau de fapt cei pe care-i auzeai). Stilistică şi ecleraj. De îndată ce nu mai există o maşină de scris care să ţăcăne frumuşel şi să reproducă vorbele anchetatorului, şiretlicul funcţionează. Fără torturi, fără bătăi... Realizatorii filmului nu au putut escamota adevărul istoric. Dar puţini spectatori, probabil, au înţeles cât de semnificativă era maşina aceea de scris, atotgrăitoare; ea reprezenta o lume întreagă, un univers mort: galaxia obiectivitătii. Maşinuţa ţac-ţac-ţac simboliza tot ce se făcuse pe calea unui progres real vreme de veacuri. Când a fost scoasă din camerele de cercetare penală şi anchetatorul a fost din nou abilitat să consemneze cu mâna lui răspunsurile învinuiţilor — adică să le stilizeze după concepţia şi din punctul lui de vedere şi în graiul instituţional respectiv -, toată opera lui Beccaria a fost anulată, ceasul istoriei a fost dat înapoi cu cinci secole şi situaţia în care s-a aflat curata păstoriţă de la Domremy a devenit -ar trebui însă ca oamenilor de pe la 1430 să li se recunoască circumstanţa atenuantă că dactilografia încă nu fusese născocită — şi aceea a nenumăraţilor anchetaţi de către Securitatea unei orânduiri sociale care a făgăduit şi ea — ba şi mai consecvent — că va asigura fericirea oamenilor. 1965 Nenorocirea este că veacuri de-a rândul — şi acum mai mult decât oricând -până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie", mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă de aventură, e happening — e
Slide 128: cel mai formidabil happening. Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină). Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă — dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime — şi nici o plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare" a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti in viaţă a lui Dale Carnegie. Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O reţetă universală. 1971 Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus. O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric. Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul, îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, priveşte îngrozit bâlciul. Dar Pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfântei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului. — Jegul trupesc şi privăţile murdare sunt ele condiţiile unei vieţi mânăstireşti autentice? Don Bernard Besret, tânărul fost abate normand modernist, scos din funcţie de Roma, a pus şi el problema (ah! la crasse44) fără s-o rezolve; şi se poate întreba oricine dacă-s neapărat necesare. O mortificatie în plus? Dovada atingerii unei stări de indiferenţă şi depăşire a micimilor lumeşti? Răspuns: „În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" (Ioan 14, 2). Mântuirea, prin urinare, se poate dobândi pe căi diverse. Lucrurile se petrec aici ca şi în artele plastice unde Lionello Venturi scrie că nu există o singură cale pentru realizarea absolutului, ci foarte multe, egal valabile, judecata făcându-se numai după rezultat: opera faimoasă justifică şi omologhează metoda întrebuinţată. Unul se mântuie cocoţat în sicomor, altul la fântână, altul pe drum drept, altul pescuind, altul scriind în registrul vămilor. Aşadar: cui îi reuşeşte să-i devie indiferente jegul trupesc şi privăţile murdare, şi să le depăşească, este cu atât mai bine. Pe cine însă nu-l lasă indiferent, pe cine îl tulbură şi îl sâcâie jegul trupesc şi privăţile murdare, pe acela nu trebuie să-l frământe gândul că sunt obligatorii; să nu cârtească, să se spele! (Pe urmă, mai e ceva: discuţia porneşte de la presupunerea normală, dar nu certă, că murdăria se datorează unor temeiuri teologice: depăşirea pământescului şi ataraxia sufletească: s-ar putea totuşi ca murdăria să nu fie decât lene şi nesimţire. Spre a fi valabile şi admisibile, jegul trupesc şi
Slide 129: murdăria privăţilor trebuie să fie neapărat voite şi intenţionale.) Bune sunt jegul şi murdăria pentru cine le poate înfrânge, bună şi curăţenia (căci adevărat mai e şi că trupu-i templul duhului) pentru cei cărora jegul şi murdăria le sunt pricină de sminteală. În fond, parafrazez cuvintele apostolice: „Şi cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă... şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă." S-ar putea tot aşa spune: Cine se spală, pentru Dumnezeu se spală. Şi cine nu se spală, pentru Dumnezeu nu se spală. Aceasta cât priveşte curăţenia corporală, unde fiecare face după îndemnul conştiinţei; referitor la privăţi situaţia e mai complicată: a nu le curăţi înseamnă a impieta asupra libertăţii altuia, care poate le vrea curăţate. Nu putem impune soluţia noastră şi calea noastră de nevoinţă altora. Textele evanghelice sunt clare, iar în Morala ambiguităţii Simone de Beauvoir a confirmat pe deplin, cu mijloacele filozofiei moderne, tezele Mântuitorului şi exegeza kierkegaardiană. De vreme ce suntem fiii libertăţii şi că opusă păcatului este nu virtutea, ci libertatea, cred că jegul trupesc rămâne la libera voinţă a fiecăruia, dar că privăţile cată a fi păstrate în stare de curăţenie. BUGHI MAMBO RAG ... De felul meu sunt brăilean, dar de născut sunt născut la Buzău, în 77. Venise barabafta turcească pe Dunăre să atace Brăila şi mama, sperioasă, s-a refugiat la Buzău, unde m-am născut... Bisectoarea este linia dreaptă care desparte unghiul în două părţi egale... Cuvânt românesc pentru garrigue nu există, e un fenomen specific regiunilor carstice din jurul bazinului mediteranean şi mai ales din sudul Franţei... M-am gândit noaptea toată şi mi-am adus aminte: Simplizissimus e de Grimmelshausen, Der grüne Heinrich e de Gottfried Keller, iar Galgenlieder îs de Christian Morgenstern... Dar dacă nu freci bine-bine cacaoa cu untul, n-ai făcut nimic... da, domnule, după chef mergea negustorul în trăsură singur, în urma lui în altă trăsură pălăria şi într-o a treia, convoi, venea bastonul... alte vremuri... tăierea împrejur noi o socotim ca o lege ceremonială şi deci a căzut, dar ţinerea Sâmbetei e în Decalog, e lege morală, deci a rămas... M-aţi omorit cu legile voastre morale şi ceremoniale, adventiştilor... îi spune Demetrios lui Marcellus... Văratec, 1970 Există o ciudată ispită — de dreapta, conform Părintelui Cleopa — aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea: a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni. Convingerea aceasta care aduce întrucâtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (şi chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întâi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului. E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel — cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).
Slide 130: Dumnezeu desigur face minuni, dar când binevoieşte — şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh 1-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei — în sensul de la Matei 11, 12 — către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decât medicina. După cum şi în cazul giulgiului de la Torino, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor ştiinţifice (razele infraroşii). Sfântul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobândirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz". (Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvânteze tratamentul.) • b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă. Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. În jurul mânăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvârşire stau două mii. c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rând: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania... Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi. Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, — şi asta-i regula — nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.) Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale — şi nu se poate plânge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate. d) Convingerea că putem oricând obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobândim prin mijloacele comune. Acesta e şi tâlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decât conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Îngerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te... încalţă-te cu sandalele... pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mâinile sale. Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul când a spus: încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Put your faith in God and keep your powder dry). — Cele patru tipuri recunoscute de pedagogul german Künecke apar invariabil şi în puşcării: Cezar (închide fereastra! Nu folosiţi tineta după ora nouă!), Vedeta, Văicărilă (sau Vreau la mămica) şi Păcală (decât să treacă neluat în seamă, mai bine o face pe tontul şi paiaţa). BUGHI MAMBO RAG ... ajungând să susţin că şi gramatica lui Panini nu poate fi înţeleasă decât aplicându-i-se metodele cele mai moderne: structuralismul lingvistic şi logica formulă... Titulescu, în ciuda purtărilor lui de monarh, era şi tare copilăros: se juca neîncetat cu trenuri electrice din care avea plină casa... continuăm să expunem azi sistemul general al plantelor
Slide 131: după Linne, am ajuns la încrengătura... iar pe câinele lui Samuel Vernon uitasem a vă spune că-l chema Dingo... Ştiţi cumva numele vasului lui Ahah din Moby Dick?... cu P, începe cu un P... Logica aristotelică nu e de nici un folos, ne trebuie o logică analogică... şi făcută din lemn de %ba/sa... zice cardinalul, înjurând de mama focului în vreme ce muşchetarii o întinseseră de mult... ştiinţă care poartă numele de %ticrojatograiuclrie... drept în capul lui milady de Winter... Bucureşti, septembrie 1964 Părintele Mina mi-a spus şi repetat numele preotului la care urmează să mă prezint dacă ies din închisoare. Numele acestui preot, în ziua eliberării, îl uitasem. Deîndată după sosirea în Bucureşti, şi-n tot timpul luptei mele cu ploşniţele (două deparazitări n-au avut rezultate şi insectele nu s-au dat bătute — armis suspectis pugnaverunt deinde victi se dediderunt 45 — decât în faţa verdelui de Paris, substanţă cu numele plin de farmec şi otravă can Florile răului) mă chinui să-mi reamintesc. L-am rugat pe naşul meu să-mi găsească un preot, oriunde, şi să procedăm fără amânare. V. este însă prins şi el de mii de griji şi încurcături, ştiu că mă pot bizui pe el, dar văd că va trebui să aştept şi sunt nerăbdător. Totul a mers atât de bine acolo, de ce n-ar merge şi aici? E nevoie să mă zbat. Mariana V. se bucură mult aflând de botezul meu. A scăpat de arestare şi proces numai ca prin urechile acului. A fost anchetată şi ea, reţinută trei zile — şi a dovedit că nu degeaba e fiica unui foarte mare avocat şi unui foarte deştept om. (Recunoaşte că a citit Pădurea interzisă şi afirmă că imediat după aceea i-a dat foc: din declaraţia aceasta nu iese.) Îi arăt Marianei cum stau lucrurile cu mine. Deîndată îmi propune să mă recomande preotului de la Schitul Dărvari, duhovnicul ei. Schitul Dărvari e o bisericuţă de vis, în mijlocul unei grădini de roman semănătorist, şi e un fost metoc atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe lângă Schit şi făcusem odată învierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate să nu atragă prin graţia, micimea, liniştea lui tupilată. Fascinosum. Primesc aşadar fără a mai sta pe gânduri propunerea Marianei, şi văd şi în sugestia aceasta un fel de minune, un „rapel", o chemare a trecutului şi o împlinire a sa. Decid a mă duce să-l văd pe preot a doua zi. Cum îl cheamă? George Teodorescu, zice Mariana. Îmi aduc aminte că acesta era numele pe care mi-l dase părintele Mina. Preotul mă primeşte fără a-mi pune multe întrebări şi-mi fixează data de 12 septembrie. La 14, ziua Crucii, mă va împărtăşi. Sunt miruit într-o sâmbătă după-amiază, de faţă fiind, pe lângă preot şi dascăl, naşii (V. a venit cu soţia lui, Rodica), Mariana cu soţul ei, inginerul I. Pete. şi Paul Sim. Ceremonie scurtă. La ieşire: mireasma gradinei şi cerul unei zile regeşti de septembrie. Soţii V. trebuie să „fugă" neîntârziat după treburi şi angarale (sunt într-o situaţie cu atât mai complicată, cu cât ea a fost silită să divorţeze ca să-şi poată ţine copiii în şcoli, iar „recăsătoria" întâmpină subtilele împotriviri ale birocraţiei şi unor judecători conştiincioşi). Mariana şi Sorin mă poftesc la un ceai unde — lihnit — sunt răsfăţat cu bunătăţi de post. Mariana ne-a făcut, tatei şi mie, următoarele versuri: A mes anus %Siv O se ar et Nicolas %Statistique perplexe A vrai dive il ne s 'eu trouve Pas tant, dans le monde, qui soient Dedaigneux de gros qui proinent Amoureux de ce qu’ils
Slide 132: croient A vrai dire il ne s 'en trouve A peine que deux ou trois, Chevaliers de 1'impossible Melancoliques de la lot Potir tont dire, ne sied-il gttere? De se mettre en chăsse de joie, • Car le monde du possiblc Redoute ce genre d 'cinai46. Tata râde. Nu cinci, zece să fi făcut, şi merita. — Hazardul. Ateii fac mare caz de el. Dar nimic, în lume, nu-l confirmă, nici extraordinara multiplicitate şi specializare a organelor şi nici precisele interconexiuni ale funcţionării lor. Aceasta ca izvor al puterii de asamblare. Ca declanşator de evenimente: mă întreb dacă acţionează numai din întâmplare, cum s-ar zice. Hazardul are şi el facultatea lui selectivă şi, vorba lui Bernanos, nu oricui i se întâmplă orice. Scriitorii o ştiu prea bine, toţi. Auerbach, în Mimesis: abia iese cavalerul rătăcitor din castelul lui şi a dat la o fugă de cal de o prea frumoasă şi nobilă fecioară ţinută în lanţuri de un tiran. La fel şi la Jean Genet: nici n-a apucat bine să plece de-acasă, că i-a şi ieşit în cale un marinar blond. Merge Father Brown să se plimbe? Misterioasa crimă are loc la primul colţ, ori la al doilea. Als ob am exercita o atracţie magnetică pentru anumite sorturi de evenimente, ar avea şi organismul nostru psiho-somatic în totalitatea lui puterea lui selectivă globală întocmai ca şi celulele care-l compun, am circula pe nevăzute orbite preferenţiale. Nu toţi mezonii pi o iau la dreapta. — Dacă lumea n-ar fi decât întâmplare — ba şi întâmplare întâmplătoare — dacă homo sapiens n-ar fi decât un produs datorat unui hazard cu totul şi cu totul improbabil, de ce există talente înnăscute? Cum de ştie natura să confecţioneze prunci anume pregătiţi pentru anumite îndeletniciri sau instrumente făurite de societatea omenească? De unde ştiau celulele (şi, tot atât de bine, neuronii) marelui Mozart că există pian şi clavecin şi cum de erau programate pentru o treabă despre care nu aveau cum să deţină informaţii? (Prin Leopold Mozart? Dar atunci cum rămâne cu numeroşii muzicieni ai căror părinţi nu au avut nici o legătură cu muzica?) Şi de ce e dotată fiecare specie nu numai cu altă constituţie fizică, dar şi cu alt caracter, atât de specific fiecăreia, atât de nuanţat altul decât al celorlalte'? — „Poruncă nouă dau vouă, zice Domnul, să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa voi unul pe altul să vă iubiţi." (Ioan 13, 34). Obişnuita formulă „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" este înlocuită, pentru că Domnul ştie că nu toţi oamenii se iubesc pe ei înşişi. Sunt unii, supăraţi şi bosumflaţi, care nici pe alţii şi nici pe ei nu se iubesc. Domnul, prevăzător, nu ia drept punct de referinţă dragostea de sine — care poate lipsi -, ci dovedita lui dragoste — dovedită cu sânge, chin şi moarte — faţă de oameni, singura specie la care egoismul poate fi înfrânt de invidie şi râcă. BUGHI MAMBO RAG ... //; tabloul lui Szathmary, bunicul meu, colonelul Blavemberg, e lângă domnitorul Carol, sunt amândoi călări în seara bătăliei de la Plevna... Osman Paşa umbla nebun după români, să nu se predea ruşilor... MĂ, TU FACI MUHAIA DE MINE, MĂ, BANDITULE, LAS' CĂ ŞTIU, IA SPUNE CE VORBEAŢI VOI ACOLO... Pe căţea o chema Molda... Da, Smetana îi zice Vltava... Aia e de Martinii... Ca Sf. Martin din Tours... De la Poitiers e Pictavinul... Granchester, Granda Castra adică... Şi Lytton
Slide 133: Strachey si John Maynard Kevnes, amândoi, erau rivali... Numai drumurile au fost de ei, pe când grecii... Îl căuta cu disperare pe domnitor, care pe urmă i-a lăsat spada şi 1-a primit atât de frumos... La Bucureşti a privit defilarea de la o fereastră a hotelului Imperial, în faţa Palatului... în Grecia, da, la Corfu... A ucis-o Luchieni, un anarhist... Monumentul Reformei, la Geneva, nu-i deloc urât... Şi pe Sadi Carnot... Declaraţia de război pe care a înmânat-o tatăl meu lui Burian nu era scrisă de Emil Porumbaru... L-am cunoscut bine pe Beldie, Ideea Europeană a fost o publicaţie interesantă... Era mare gastronom: masa nu o lua toată la acelaşi restaurant, ci fiecare fel acolo unde se gătea mai rafinat, lua bunăoară aperitivul la %Rîşiumtnu şi Babeş, peştele la Iordache, friptura la Unchiul în Buzeşti, deşertul la Capşa... MĂ, CE COMPLOTAŢI VOI ACOLO, MĂ, TU FACI MUHALA DE MINE, MĂ BANDITULE... — Mai târziu, când citesc À l’ ombre de la croix, îmi dau seama că am trăit copilăria mea toată — Pantelimon, Clucereasa, strada Armenească — sub această umbră. Încă nu ştiam că aveam nu să fug de umbra crucii, de chemarea ei şi a clopotelor, ci să am parte de o altă soluţie: a mă aşeza la picioarele ei şi a o îmbrăţişa. Fascinaţia mă luase de mână demult şi mă domesticise. Iar greutatea maldărului de păcate de care mă despovăram — greutate îndelung rămasă imponderabilă şi brusc gravitaţionată la închisoare (tremendum) — îmi era cel mai valabil bilet de liber acces. 26 decembrie 1970 Înduioşetoare seară de Crăciun la doctorul Al-G. Bucate ardeleneşti (după tată) şi basarabene (după mamă). Gingăşia mamei doctorului, nu bătrână, dar rămasă din alte vremuri — vremuri de tihnă. Evocarea vieţii patriarhale din Basarabia: masa, de Paşti, stă întinsă trei zile în şir, acoperită de mâncăruri şi cozonaci. Uşile sunt deschise: intră, bea, se ospătează oricine pofteşte. Primejdia, spune dr. Al-G., stă în căutarea perfecţiunii pe acest pământ unde — prin definiţie — ea nu poate exista. În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea — generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci — dimpotrivă -imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici. Şi în slujba Schimbării la Faţă se repetă mereu că celor trei apostoli, care erau cu el, Mântuitorul li s-a arătat în slava Sa divină pe cât se poate. Căci apostolii erau oameni. Pe cât se poate. Nu putem nici privi măcar şi cu atât mai mult (ori cu atât mai puţin: dialectică lingvistică) nu putem realiza aici perfecţiunea desăvârşită, iar toate regimurile care şi-o iau drept scop ajung cu binişorul la tiranie şi oroare, deoarece urmăresc o nălucă despre care nu pot să nu-şi dea cu timpul seama că sunt în măsură s-o făurească numai impunând-o prin decret. Cine urmăreşte societatea perfectă ajunge mereu la fericirea obligatorie sancţionată de poliţie şi codul penal. Numai guvernele relativiste sunt paşnice — şi, vorba colonelului Broser, poate că lucrul cel mai cuminte 1-a exprimat, cinic şi revoltător, contele Taafe, ministrul austro-ungar: toate naţiunile împărăţiei trebuiesc menţinute întro egală stare de nemulţumire. (Motiv pentru care oamenii politici putrezi din perioada directoratului francez au putut trece drept adevăraţi îngeri în comparaţie cu
Slide 134: incoruptibilii perioadei robespierriste.) — Cine crede că religia creştină e îndemn la nătângie, se înşeală amarnic. Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoală a slăbiciunii şi miorlăielii. Iată ce zice autorul creştin Georges Bemanos, dând o lecţie practică de creştinism, adică de curaj: „Singurul pericol care-l paşte pe un om deznădăjduit, când înfruntă ura ori dispreţul, este de a se înduioşa asupra propriei sale soarte." Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avânt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce „se face" ori „se zice", mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decât orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H. Franck). Numai că are, în plus, şi o nobleţe subrogatorie, a bunătăţii şi iubirii. Reflexul de răceală ori silă %al /t.:vaierului sau al stoicului, creştinismul îl înfrânează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de piedica melancoliei şi nici dispreţul nu poate ceva împotriva dragostei izvorâte dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului gimnofisist. — Codin Mironescu: Sunt oameni care încep de la etajul doi. Au albuş, au gălbenuş, n-au icusar. Există o glumă, o ştii? Cred în botez, cred în Sf. împărtăşanie, cred în icoane... Dar în Dumnezeu? De... Oamenii aceştia nu au discernământ, adică daail esenţial al deosebirii adevărului de eroare. Nu se integrează în adevărul bisericii. Fii atent, au multe însuşiri, n-au baza de la care totul începe. — Pentru Max Scheler, pe acest pământ, când e normal, însoţit de iubire şi liber, actul sexual reprezintă singura cale de contopire în cosmos, de comunicare cu finalităţile. Cred şi eu ceva, tot surprinzător la început, cum e şi afirmaţia marelui filosof catolic: singura cale de a învinge pământul e curajul fizic. Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om. Chesterton e de părere că respectarea cuvântului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciocul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărâtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă. Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemână. Bătaia, sângele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite. Urâte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste? Poate, dar categorice. Şi având ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura până şi Satanei. Octombrie 1963 Tot contabilitatea rămâne pentru mine marea duşmancă, femeia roşie din Vavilon (aceea pe care martorii lui Iehova, sărmanii de ei — sunt patru în celula aceasta, toţi cu pedepse mai mari de cincisprezece ani —
Slide 135: o văd instalată la Vatican), ipostaza perfectă a diavolului. Legea, cu blestemul ei, o exprimă contabilitatea. 1967 Claudel, foarte limpede: „Am încheiat un pact cu iadul. Acolo nu mai încape libertate, nu mai încape decât Legea, o precizie, o dreptate în acelaşi timp penală şi matematică." Sub regimul blestemului şi Legii, până şi Dumnezeu e limitat. De-abia sub har e divinitatea într-adevăr atotputernică. Numai după ce a pătimit pe Golgota a putut Iisus coborî în Iad şi dezlega sufletele drepţilor şi a putut fi înlocuit talionul cu iertarea. — Echilibrul, iarăşi şi iarăşi. Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e — dar nu frenezie, nu ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau dansurile şi orgiile sacre ale păgânilor; acolo, sau undeva tare pe aproape, mă tem că duc şi dansurile în horă ale derviştilor în sufism. În creştinism însă extazul nu e niciodată tulbure. Dionysos şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan nebunească şi controlată. Dealtfel, marii sfinţi, în frunte cu Tereza de Avilla şi Ioan al Crucii au socotit extazul ca legat de faza începătoare a unei vieţi mistice şi contemplative. Cu timpul, stările „convulsive" — chiar dacă nu au nimic în comun cu frenezia şi fanaticii (în sensul misterelor antice) — încetează şi sunt înlocuite cu stări de fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi cuviincioasa interiorizare; isihia e surâzătoare şi înţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge spre esenţe, în vremea ce oricare extravaganţă opreşte atenţia asupra amănuntului exterior. Omul care de dragul lui Hristos şi-ar vopsi barba în albastru sau ar purta o pălărie cu pană mare de păun nu va fi niciodată în ochii semenilor săi omul lui Hristos, ci omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun la pălărie: amănuntul pitoresc (fie el oricât de nevinovat sau chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esenţă şi deci joacă rol de opritoare. Cu atât mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură cu magiile de orice fel (magie este luat în înţeles de procedeu tipizat cu efecte sigure independente de efortul spiritual: adică în sens opus alchimiei care, ea, presupunea în prealabil curăţenia sufletească şi mintală a operatorului), cu freneziile hedoniste, desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu beţiile oricât de vaticinant şi departe ar merge pe căile nopţii, pe aleile delectării ori stupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să mă exprim, aş vrea să spun că în extazul creştin fiinţa omenească nu încetează de a fi raţională, modestă şi mai ales discretă. Isihastul, neapărat, e fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea vede. El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste poliţistă englezească, fantome care tot apăreau la o anumită oră într-o casă părăsită, purtând lumini şi făcând gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat răspunde că, de bună seamă, crede în fantome (e un scoţian), dar adaugă: numai în fantomele discrete şi interiorizate, care nu atrag atenţia asupra lor şi nu apar mereu la aceeaşi oră şi în acelaşi loc purtând lumini şi iscând zarvă în mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi însuşirea unei fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, îşi văd de ale lor. Creştinul sincer — Doamne, iartă-mă — este supus aceloraşi reguli de modestie.
Slide 136: (Réne Guenon: oamenii ajunşi la stadiile înaintate ale spiritualizării şi iniţierii nu ne sunt cunoscuţi, ca şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu desăvârşire detaşaţi de lume, de problemele ei şi de noi. Nu se manifestă, întocmai ca fantomele cinstite.) — În Pale Fire, Vladimir Nabokov explică: „După cum spune Sf. Augustin, putem şti ce nu este Dumnezeu, dar nu putem şti ce este. Nu este deznădejde. Nu este teroare. Nu este ţarină care gâlgâie în gâtlej; nu este hârâitul întunecat al leşinului care ne duce la neant prin neant." Aşa se conturează reacţiunea creştinului în faţa durerii: neprovocare; asumare; refuz de a o preface în perversă bucurie; depăşire. Mioriţa. Absurdul vieţii: fărâmiţat, descentrat. Absurdul atroce al răstignirii. Mielul îl dezintegrează: şi le iartă lor că nu ştiu ce fac. Gherla, decembrie 1963 Afară viscoleşte. Cât de urâtă mi-a fost purtarea faţă de colegul meu de clasă, Rafael Cristescu. Ce puţin 1-a înţeles copilul răzgâiat ce eram, plin de sine, sigur pe cele câteva romane franţuzeşti pe care le citeşte, leneş şi tocilar (nu e contradicţie) şi îngust la minte, închis, muncit de mereu aprinsele răni ale vanităţii. (Cum de m-a putut zări Hristos Dumnezeu? Am fost, din ce în ce, atât de ascuns în mediocritate nemulţumită, în stupidă îngâmfare, în rău niciodată privit din exterior, în glod. Şi apoi, cu timpul, în hazna. Cum de m-a văzut, că şi pe ticăloşi ca să-i deosebească trebuie să se ridice şi ei niţel dintre bălării? Cum de s-a miluit? Ori vede cumva şi altfel, în altă perspectivă — cum şi crucea în tabloul lui Dali e văzută de altundeva — şi atunci afundarea ştearsă în murdărie i se arată şi ea tot în relief, tot ca o excrescenţă?) A fost de un mare curaj. Profesor secundar sub Carol al II-lea, s-a numărat printre atât de puţinii care, la plebiscit, au votat deschis împotriva constituţiei regale. Pe front, sub Antonescu, s-a dus ca voluntar. A căzut în faţa Odesei, poate ca Peguy: făcându-şi datoria cu exces de zel. Nu-mi păstrase nici o pică. Îmi scria amical de pe front, mi-a spus căs om cumsecade. (După cum Irlandezul îmi anunţase că Hristos mă va chema.) Bolnavul, cu febră, mai zace încă pe patul de spital, dar medicul a şi spus rudelor că e pe calea vindecării, iar rudele au pornit grăbite să dea vestea cea bună: pacientul zace pe ticălosul lui culcuş, dar iată %t-îi se itnti i/t' departe paşi grăbiţi pe coridor. Viscolul de afară îmi aduce în gând primele versuri ale poeziei lui Trakl, pe care am învăţat-o la 34, de la Binder Harald: Wenn der Schnee ans Fenster fällt,/ lang die Abendglocke läutet,/ vielen ist der Tisch bereitet / und das Haus ist wohlbestellt.47 Apoi strofa finală, versul din urmă. Pâinea şi vinul. Şi la Ignazio Silone, în decorul lui de munţi pleşuvi, săraci, duri. Pâinea şi vinul, traiul şi surplusul. Pâinea şi vinul, trupul şi sângele. Materia şi spiritul. Necesarul şi prisosul. Prea curat trupul şi mult scump sângele Domnului. Nu ne este dat a le vedea, pâinea şi vinul, prefăcute în carne şi sânge. Măcar în simplitatea lor materială le vedem oare? Măcar strălucirea gospodărească o putem distinge neînduhovniciţi? — Există o frivolitate atee, grăbită ca a cucoanelor dichisite care trec foşnind, uşor parfumate, către locul de întâlnire. Frivolitate oarbă,
Slide 137: încăpăţânată, despre care Montherlant spune că e „tare ca oţelul." BUGHI MAMBO RAG ...Nu era nevoie să fii mare strateg în 1939 ca să înţelegi că Franţa avea să fie învinsă, doborâtă. Frederic al II-lea, cel care spunea că suveranul trebuie să fie primul servitor al poporului său, enunţase demult şi alt adevăr: că războiul nu se câştigă cu armatele, ci prin rezistenţa morală a naţiunii... Manuala e un cerc mistic chinez, de la ca porneşte... A venit Şcoala Politehnică din Viena, toată, cu profesori şi studenţi să vadă minunea de la Cernavodă, primul pod lung din lume în întregime din oţel şi cu grinzi în consolă... La englezi a fost altfel, n-au avut armată, dar au avut rezistenţă morală... Eduard al VII-lea îi spunea lui Clemenceau: la dumneavoastră se schimbă mereu guvernul, n-aveţi stabilitate. Clemenceau de colo: dumneavoastră aveţi guvern, dar n-aveţi armată... Anul 1940 1-a infirmat pe Clemenceau, n-a fost o înfrângere, ci o descompunere... îi spune Marcellus lui Demetrios... — Adventiştii aceştia care zile întregi nu mănâncă dacă bănuiesc o urmă de grăsime în gamelă, legionarii aceştia care-şi dau bucăţica de pâine bolnavilor, tinerii aceştia care au trăit ca fiarele ani de-a rândul în munţi, copiii aceştia care au înjghebat o Ligă Revoluţionară Română şi au meşterit o bombă (îi lipseau numai declanşatorul, materialul exploziv şi posibilitatea de a funcţiona), ţăranii aceştia care n-au vrut să se colectivizeze sau care, beţi fiind, şi-au strigat năduful în cârciumă şi au înjurat apăsat după o lungă tăcere, uniţii care n-au înţeles să-şi părăsească denominaţiunea, iată oamenii pe care mi-i doream (inconştient poate), închisoarea, văd, e locul meu de împlinire, cum zice Toynbee despre Imperiul Otoman că a fost statul universal al ortodoxiei. Eroii aceştia modeşti, unii ridicoli (dar nu există eroi ridicoli: accessorium sequitur principate48), îi compar cu ce mi-a fost dat să văd la Paris între 1936 şi 1939. Bunăstare. Abundenţă. Vacanţe plătite, cremele care înnegresc pielea, excursiile, automobilele, aperitivele. Aperitivele, grevele, vacanţele. Până la saţietate. Monotone. Dinainte ştiute. Şi să nu li se spună adevăruri neplăcute. Şi să fie lăsaţi în pace. Asta vor. André Suarès: interesant e Ignaţiu de Loyola, adică interesante sunt problemele sufletului şi spiritului, interesantă e morala, e problema relaţiilor dintre om şi dumnezeire, tot ceea ce nu este şi ar putea fi, neaşteptatul, surpriza, amarul, dulceaţa. „N-au nici de doi bani idei nobile în cap. Trupuri fără suflet. Totul nu-i decât în haine şi-n formele vieţii materiale. Sufletul e lipsă; spiritul e un fel de papagal incoerent, uzinat în două miliarde exemplare; trăncăneşte în cuşca materiei sub privirea lui Vaucanson. Şi marele oftat fierbinte al lui Loyola se ridică din acest haos: «La ce bun să ai totul, dacă n-ai suflet?» Întocmai, da, lumea hedonistă şi indiferentă, lumea lui je m 'en fous, universul lui ce-mi pasă mie, îndeosebi asta e: plictisitoare şi sterilă. Dacă-i vorba aşa, orice călugăr augustin din Libia — o recunoaşte unul ca Ludwig Lewinsohn — e mai viu decât un întreg cartier de sportivi din New York. Iar viciul e şi el dezolant şi neschimbător; şi, vai, constată Flaubert, nu-i mai rodnic decât virtutea. Biciuitoare, antrenante, deschizătoare de perspective şi ferestre sunt cele ale gândului, ale jertfei, ale orbecăirii după adevăr. Je m'en fous. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Ţara lui Pernod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pour Arthur49. Îi durea în cot,
Slide 138: ceva mai jos, de vecini, de părinţi, de ţara lor, de ieri şi de mâine, de Dumnezeu, de orice, erau sătui, plictisiţi, morţi. N-au fost învinşi, Dumnezeu mi-este martor, iar învingătorii lor n-au avut nici un merit: aşteptau — singurul lor sentiment treaz — să fie, în sfârşit, liberaţi de povara libertăţii. Ironia îşi ia revanşa: la capătul inteligenţei lucide stă nerozia oarbă şi suprarafinamentul dă în gropi. Iar eu mergând pe străzi: totul e Dumnezeu, eroismul e totul. De aici ţâşneşte izvorul farmecului şi al interesului pentru viaţă, flacăra. Morala, cea batjocorită, e poezia vieţii. Îmbuibarea şi frica: mai retrograd nici că poate fi; mai sufocant; obloanele sunt trase, istoria şi avântul încremenesc. Merg la operă pentru subiect, delicaţii de ei. Apres moi le deluge50, acum cred că s-a spus; dar nu de Ludovic al XV-lea, au spus-o toţii. — Desigur că budismul, jainismul, zenul, antropo- şi teosofia etc. sunt mai uşoare decât e creştinismul. În creştinism Domnul e mereu prezent, dar nu impietează nici o clipă asupra absolutei noastre libertăţi. Stă la uşă şi bate. Nu intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă: crezi tu că pot? Nu întreabă dacă solicitantul e vrednic de a primi, ci dacă e liber de a crede. Şi de răspuns răspunde tot pe măsura libertăţii: fie ţie după credinţa ta. Creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului: lege care poate fi denumită a contradicţiei (coincidentia oppositorum), a paradoxului, a dialecticii, a bipolarităţii simultane. Cred, ajută necredinţei mele. — Brice Parain: libertatea provine din incertitudine. Nevoia noastră occidentală de libertate, caracteristica noastră esenţială, vine de la incertitudine. Totul, pentru noi, este cum să evadăm din camera închisă şi din infernul dialecticii. Dacă universul nu-i decât o pulsaţie ritmică de expansiune şi contractare (la o perioadă de optzeci de miliarde de ani?), atunci e un coşmar. Coşmar serios, nu teoretic, de vreme ce doctrina care şi-a făcut din dialectică un crez, după ce a constatat legea, o proclamă totuşi trecătoare şi o desfiinţează în societatea fără clase. A fost şi nu mai e. Iar cine sendoieşte, la pârnaie. Dialectica e infernul. Universul ritmat e coşmarul. Numai că (Hausherr) Dumnezeu nu-i infinitul. Infinitul e un aspect al universului creat. Dumnezeu, persoană, e altceva: e adevărul. Temei de nădejde. 1969 — Există o singură artă creştină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă, arta de a purta crucea (Franz von Baader). Problema răului în lume: prima întrebare-încuietoare pe care ţi-o pun cei ce se miră că poţi crede. Nu există explicaţie concludentă, răspuns categoric. Dintre toate, cel mai coerent răspuns mi se pare cel dat de Dostoievski, însuşit de Pavel Evdokimov: Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om 1-a creat liber, adică liber de a crea răul, de a-l introduce în lume. Acesta e riscul pe care şi 1-a luat Dumnezeu prin actul creaţiunii, riscul divin asupra căruia stăruie (aş zice: pe drept cuvânt) Losski în teologia apofatică. Omul a trecut de la ideea de rău, de la posibilitatea răului (ştiut de Dumnezeu ca
Slide 139: virtualitate) la înfăptuirea răului. (Nu înseamnă că răul a preexistat la Dumnezeu, altfel decât 0 ca opus al lui 1 în orice sistem binar; de vreme ce se poate ceva, se poate şi cazul contrariului acelui ceva, adică lipsa lui: flip-flop. Relaţia dintre rău şi bine nu implică preexistenta răului la Dumnezeu altfel decât 0 e implicat de 1, negativul de pozitiv, nefiinţa de fiinţă.) Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: „veţi fi ca Dumnezeu"'. Grăind astfel Satana nu a minţit pe de-a-ntregul: făptura, timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea: răul. Care a contaminat lumea. Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care 1-a dus Iisus de pe pământ în cer sunt stigmatele. — Manicheiştii, precizează René Nelli, nu susţin că există doi dumnezei egali: unul al binelui şi luminii, altul al răului şi întunericului. Asta ar fi, zice, o prea gogonată prostie. Manicheismul (Nelli îl tratează sub forma sa %cafără) susţine altceva: că prin însuşi faptul creaţiei, al trecerii de la neant la fiinţă se declanşează forţe până atunci latente, virtuale. Forţele răului ar fi un fel de inevitabile reziduuri ale creaţiei, un produs de sinteză; în fond, la part du diable51. (Diavolul, în orice trecere de la unitate la binar, fiind zero.) Dostoievski şi Evdokimov: răul nu e o consecinţă necesară — câtul infinit al unei împărţiri infinite — , ci un act liber al omului. Ruperea, oricum, s-a produs prin trecerea de la unul la doi, la bipolaritate, la dialectică. Sistemele antagoniste ale lui Ştefan Lupaşcu nu sunt şi ele expresia oricărui sistem binar? . — „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20, 25). Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugându-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!" Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului — se tălmăceşte: Statului — ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea creierului**, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică -nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele
Slide 140: Sfântului Vasile cel Mare. (Diavolul: să încheiem un pact. — Nu. — Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. -Nu. — De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? — Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.) — Când se produce conflict între porunca divină (sau dreptul natural) şi porunca omenească (legea pozitivă) nu încape îndoială pentru un creştin. Dar creştinul, ca şi Hamlet, e îndreptăţit să nu voiască a-şi pierde viaţa. Va încerca deci să găsească o soluţie pentru a nu călca porunca divină şi nici a muri. Soluţii, în general, se găsesc, şi nu toate sunt neapărat dezonorante. Când regele Eduard al VII-lea al Angliei a cerut să fie scos din formula de jurământ pasajul potrivnic cetăţenilor catolici, i s-a răspuns că formula nu poate fi modificată şi toate stăruinţele regale au fost respectuos respinse. Regele totuşi era hotărât să nu-şi jignească o parte din supuşi. A rostit jurământul aşa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violentă criză de tuse. După aceea a rostit jurământul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse. Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la toleranţă, înţelepciune, dreaptă socotinţă şi inteligenţă, aşa încât soluţia lui Eduard al VII-lea a fost creştină. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea, nu mai există scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul naţional, ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte, înfruntăm primejdia. Altfel trăim, dar trişti — şi cu insomnii, vorba tatei. — Dramaturgul francez Paul Hervieu era un om ambiţios, plin de ironie şi de simţ practic. Totuşi, arată F. Vanderem care 1-a cunoscut bine, când i se părea că are de îndeplinit o datorie, ironia, simţul practic şi ambiţia piereau ca prin farmec. Asculta milităreşte, fără a se mai gândi la interesul personal. Omul de lume devenea erou. Fraţii Jérôme şi Jean Tharaud: Singurul lucru important, orice ai face, este de a fi mereu eroic. — Marele merit al ordinelor monahale în catolicism — fiecare cu accentul pe altă preocupare sau formă de vădire a dragostei — este de a fi recunoscut pluralitatea stilurilor. Fiecare îşi manifestă credinţa potrivit cu personalitatea sa. Nu există nici un stil obligator. Ana e o creştină dintr-o bucată, dar greşit crede că numai stilul ei — neîntreruptul surâs serafic, gesturile onctuoase şi mâinile împreunate, vorbele exclusiv cucernice — are putere de circulaţie. La Pateric e clar de tot: nici chiar stilul de viaţă creştină al unui mare pustnic din Tebair1 nu este incomparabil şi inimitabil: stilul de viaţă al unui oarecare %t ._i cismar din Alexandria, om însurat şi tată de copii, poate fi deasupra celui practicat de însuşi Sf. Antonie, marele nevoitor. Iunie 1968 Nu pot rezista ispitei de a-mi repeta, de a-mi înşirui, bucurându-mi sufletul şi mintea, colecţia mea de paradoxe despre care sunt convins că duc toate către Hristos. Un fel de litanie, de via dolorosa analectică, dar plină de încântări. Luther: Hier stehe Ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen. Salvador Dali: Singura diferenţă dintre un nebun şi mine este că eu
Slide 141: nu sunt nebun. (Frază evanghelic de ameţitoare, pauliniană.) Kierkegaard: Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. (Cea mai puternică rostire omenească. Vine imediat după Evanghelii.) Thomas Moore: I trust I make myself obscure. Adevărata dovadă a prieteniei şi încrederii: Hristos vorbind ucenicilor săi, la sfârşit, ca unor prieteni, devine din ce în ce mai obscur. (Pe măsură ce ai de spus lucruri mai însemnate, pe măsură ce te încredinţezi mai deplin şi te mărturiseşti mai nereticent, trebuie să devii mai greu de înţeles şi să te exprimi mai paradoxal.) Adaog listei una din lozincile revoluţiei franceze din mai, luna trecută: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul." (Probabil că nici nu şi-au dat seama cât de claudeliană şi de strict creştină e lozinca.) Şi, iarăşi, mereu, neîncetat: Marcu 9, 24. Dacă „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta" poate fi rezumatul Legii — Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27 -, apoi „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" îmi pare a fi — cum să spun'? — taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt. Jilava, camera 18, martie 1960 Din toate câte ştiu toţi aici, din câte aud, din câte se citează nimic nu cred că poate sta alături de „Nici eu nu te osândesc", de „Mare e credinţa ta, femeie", de „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Fiecare e de ajuns pentru a mărturisi caracterul supraomenesc al Evangheliilor; din fiecare fenomen ce contribuie la alcătuirea acestor fraze strigă divinul. Gherla, februarie 1963 Îndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală într-o celulă aglomerată unde se află o singură tinetă: diareea. (Şi la Securitate: interdicţia de a merge la veceu în cursul interogatoriului, ceasuri multe de-a rândul; anchetatorii, ei, lucrau cu schimbul.) Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocura. Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul batjocurei. Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicând înjositoare; un aer clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atât de suferinţe, cât de belele, necazuri, complicate neajunsuri. În categoria întâi boalele vor fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trânji, furuncule, varice, colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. În loc de medicamente radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sâcâieli. Într-o parte: duşmănii şi violenţe. În cealaltă: perfidii, chemări în judecată, şantaj. Ura şi răcnetul durerii; dispreţul şi văicăreala extenuării: Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc. Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează suferinţa. Sistemul fourierist al fluturării de la o muncă la alta ar duce şi în cazul durerilor la o alinare; 2) monotomia exasperează până şi cele mai bune intenţii, oboseşte compătimirea, iscă sila. Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el izvorăsc ambele mari ape ale încercării: tragicul, derâderea.
Slide 142: Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat câmpului de luptă pe care avem a face faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar. BUGHI MAMBO RAG ... Glycophylusa, %Plati tera, Hodrigita, Vlahi temise... Dar explicaţia pe care o dă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosofia greacă, de Platon şi Plotin... Mă întâlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în „Contemporanul", începea aşa: în grădina ţării mele a sădit un Rus un pom... Comandantul suprem era generalul Scerbacev, dar comandantul armatei a IX-a era generalul Tarakanov... Şi se termina: pomul libertăţii-i zice... Madame Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi avea bijuterii splendide, foarte grande dame... Şi turcii oranţi, nu merg spre iad, se mântuie poate şi ei de vreme ce se roagă... Îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc... Îi spune Demetrios lui Marcellus... 1965, toamna Într-o marţi seara, la catedrala Sf. Iosif, slujba Sfântului Anton. Când ies, trec în clădirea cea mare de alături, urc scări înalte şi dau de coridoare lungi şi curate, cu mulţime de uşi. Nu pare a fi nimeni în clădire, atât e totul de liniştit. După ce, oarecare timp, cutreier astfel întinderile, dau de cineva de-al casei, care mă îndrumează şi aflu camera unde locuieşte fostul meu profesor de franceză, Iosif Frollo, catolic fervent, bănuit de a fi jesuite a robe courte52. De la iezuiţi, aşa cum şi-i închipuie prejudecata populară, luase oare obiceiul de a-şi freca mâinile, zâmbind? Prejudecata populară judecă după imagini stereotipe — ca cele de la Épinal — şi nu ştie că iezuiţii au constituit mereu aripa liberală şi progresistă a bisericii catolice; că au predat şi pus în circulaţie ştiinţele pozitive, că predilecţia lor a fost înspre matematici şi astronomie, că în discuţia polemică asupra graţiei au luat partea concepţiei celei mai îngăduitoare pentru om (străşnicia au susţinut-o janseniştii); că l-au susţinut pe Galileu în timpul procesului său — acuzatorii erau dominicanii, nu ei! — aplicând teoria probabilităţii — creatorii căreia sunt — şi propunând în mod foarte raţional ca sistemul lui Galileu să fie considerat ca o ipoteză ştiinţifică. Atunci când Henri Poincaré va ajunge să scrie în Ştiinţa şi Ipoteza că este „mai comod" a zice că pământul se învârteşte în jurul soarelui decât că soarele se învârteşte în jurul pământului, când se va dovedi mişcarea generală a tuturor corpilor şi sistemelor cereşti unele în jurul altora, când fizica relativităţii va hotărî că între mişcări nu se pot stabili relaţii concepute pe dependenţă decât în funcţie de puncte fixe de referinţă — relative şi ele -, când filosofia existenţialistă, prin Camus, va recunoaşte că în fond problema pusă de Galileu şi Copernic e un fleac pentru că adevăratele preocupări majore ale omului gânditor sunt altele: ce e viaţa? ce-i omul? de ce există durerea? cum ajungem la fericire? s-a văzut că iezuiţii nu greşiseră mult şi nu se pripiseră. Îl găsesc pe fostul meu profesor într-o încăpere lunguiaţă, cu aspect de cameră de pensiune bunicică şi modestă; e în pat, bolnav, dar obrajii îi sunt rumeni şi ochii senini. Îşi aduce cu greu aminte de mine, apoi se bucură izbutind să mă situeze în şirul generaţiilor de elevi şi-l ajut să refacă o parte a componenţei clasei.
Slide 143: Se bucură şi mai mult când îi mărturisesc (de aceea venisem, îmi păru o datorie, un fel de proiectare a unei fericiri prezente asupra unui trecut plin de farmec) că m-am botezat în închisoare (pe unde a trecut şi el). Dar vezi, îmi spune, acolo a fost uşor, greul e aici. Roagă-te, acum, săţi păstrezi credinţa. Îl îngrijeşte o doamnă în vârstă, care-mi aduce dulceaţă. Deşi înţeleg că profesorul e bătrân şi bolnav, nu-i desprind nimic ostenit sau blazat pe faţă. Când dau să plec şi sunt la uşă, mă opreşte şi-mi repetă: Nu uita, acolo era uşor, greu e aici, acum. Fii cu băgare de seamă dacă vrei să nu pierzi ce ai primit: Roagă-te mult. Da. Din ceasul liberării am putut constata din plin câtă dreptate au teologii catolici făcând deosebirea dintre graţia suficientă şi graţia eficace şi declarând că aceasta din urmă ne este necesară clipă de clipă spre a nu cădea; le este necesară chiar celor înaintaţi în virtute, chiar sfinţilor (se roagă şi ei pentru iertarea păcatelor, nu %Inimiliter ci veradter), darmite nouă! Sfântul Filip Neri: Ţine-mă Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda. Acolo, Hristos mereu prezent (şi nu mereu cum îl vedea Gyr: „Ce trist era Christ") şi graţia eficace lucrătoare, fără pauză. După şocul botezului şi tensiunea închisorii urmează însă ca neofitul ce sunt să nu uite că trebuie să se considere drept o maşină cu feed back, adică singur să-şi întreţină arderea în temeiul materialului combustibil iniţial. Bateria e încărcată pe viaţă. Dar funcţionarea cere autosupraveghere, auto-reglare, ca să poată avea loc nu numai în poziţie de încântare şi entuziasm, ci şi la rece. În clipele când nu se mai aude muzica neîntreruptă de care vorbea Charles Du Bos. Sus e neîntreruptă. Aici însă, trebuie să putem şi fără acompaniament muzical. (Să-l parafrazez pe Valery? Il faut tenter de croire53.) — Rezumat al unui discurs ţinut colegilor de cameră de la Aiud, după masa de seară, în apăsătorul interval până la stingere. Cine vrea să înţeleagă ceva din esenţele regimului care ne găzduieşte aici trebuie să facă apel la patru oameni de seamă — patru, ca The Three Just Men of Cordova ai lui Edgar Wallace şi Cei trei muşchetari ai lui Alexandre Dumas. Ei sunt: Andersen cu povestea lui despre regele gol. Toată lumea vede, ştie că regele e gol, dar nimeni n-o poate spune. Nimeni nu poate spune că doi plus doi fac patru. Cu încetul lumea se obişnuieşte, se resemnează — şi-i devine cu totul indiferent dacă e sau nu e gol. Cât despre copilul care în povestirea lui Andersen strigă adevărul, în comunism el e cel mai condiţionat, prudent şi grijuliu să nu vorbească ce nu trebuie. Jules Verne şi romanul rachetei lansată spre luna. Racheta nu ajunge până la ţintă şi se transformă în satelit al ei. Fantezia lui Jules Verne exprimă tragedia comunismului: pornind de la ideea că scopul scuză mijloacele, uită pe drum de scop şi preface mijloacele teroriste (menite a fi temporare) în scop şi instituţie. Koestler a pus problema în Întunecime la amiază iar Victimele datoriei de Eugen Ionescu prin scena finală (avalez, mastiquez...) redă cu formidabil simţ dramatic tragedia: toţi stau în jurul mesei rotunde -agenţi, suspecţi, binefăcători, complici — şi-şi aruncă unul altuia bucăţile de pâine, se chinuiesc fără a mai şti de ce, habar nemaiavând de scop. Cercul e
Slide 144: perfect, egalitatea e neştirbită, hora se învârteşte demenţial la nesfârşit. Joc şi eu; strig: înghite, mesteca, înghite, mestecă..., din ce în ce mai tare şi mai repede — ca în Boleroul lui Ravel revăzut de Toscanini. Şi impresionez. Teatrul acesta improvizat, cu un singur actor în lipsă de altul şi cu o piesă inedită, îi distrează pe colegii mei. Rostovtev, marele istoric al antichităţii, explică decadenţa imperiului roman în secolul al II-lea prin ajungerea la conducere a păturilor militare, adică, de fapt, a ţăranilor: oameni foarte neştiutori, îngroziţi de răspundere. Spre a rezolva grelele probleme ce li se pun în faţă, merg la soluţiile cele mai comode pentru ei (morala producătorului, le va denumi mai târziu, propovăduindu-le, spre nenorocirea omenirii, Georges Sorel) şi mai accesibile minţilor lor simple. Exemplu: ce să ne batem noi capul cu urmărirea impozitelor, fiecare unde e acolo să fie ţintuit, la locul lui! Vom şti de unde să-l luăm. Astfel încasarea impozitelor devine mai uşoară şi tot astfel mijesc zorii noii lumi medievale întemeiată pe colonat. Edgar Wallace: într-unul din romane, şeful bandei, Tod Haydn (Two O'clock Tod) distribuie rolurile: unul o va face pe lordul, altul o va face pe secretarul, altul pe bătrânul valet, alta pe frumoasa fiică a lordului... (E vorba de captarea unui bogat moştenitor venit din Australia.) Şi ca treaba să nu se încurce şi nu cumva impostorii să se trădeze, Tod îi sileşte să-şi joace rolurile „în continuare", să-şi vorbească limbajul convenţional chiar când sunt singuri, fără de viitoarea victimă. Aşa ajung şi terorizaţii şi reeducaţii să discute între ei ca şi cum mereu ar fi de faţă un agent al Securităţii. Pe urmă nu mai e nevoie nici de turnător, nici de autocenzură: fiecare îşi asumă rolul „în continuare", instinctiv, automat. Reflexul pavlovian e obţinut. Efectul e pirandellian. Şi ce importanţă mai are dacă lordul e lord cu adevărat, de vreme ce totul se petrece ca şi cum ar fi! Pseudomorfoze. — Deşi îmi dau seama că vin în contradicţie cu spusele Apostolului (I Cor. 6, 18-l9: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afara de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?"), pentru care păcatul trupesc este cel mai compromiţător şi angajează complet persoana umana, cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav. Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou, ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă în urât spectacol, dar se şi rupe cu totul de Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvârşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decât icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile şi complicaţiile lumii, harţa însă nu.) Supărările acestea — pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv — nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziţie cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vâlvătăi şi pune în cumpănă toată măreţia facerii şi toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mişcător al mâniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat îşi merită numele,
Slide 145: câştigă sută la sută şi fără nici un efort. Dar vorbele! vorbele acelea la nivel de muşcătură de câine ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături chelălăite şi colţi arătaţi de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrâncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăşi vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf. Apostol Iacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva un cuvânt acela este bărbat desăvârşit, în stare să se înfrâneze în întregime." De grele păcate avem prilej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmaţia că împărăţia mea nu este din lumea aceasta decât turbarea verbală a nervosului din autobuz. — Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru că-i fără risc. Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să meargă până la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov, şi să-şi omoare tatăl, direct sau printr-un Smerdiakov. Da, e mai bine să comiţi o crimă, şi să te lepezi formal de Hristos şi să treci la păgânism (printre păgâni, spune Chesterton, au fost oameni admirabili, iar Iulian Apostatul ca persoană se arată ireproşabil): e mai cinstit. Şi-mi vine a crede — întemeiat pe Luca 16 — că Dumnezeu se va uita cu mai puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decât la cel care-l trădează în obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomeraţie. Gravitatea păcatului trupesc provine de fapt din ceea ce nu e trupesc. Denis de Rougemont: Dacă sexualitatea ar putea rămâne pură, %;nlu-:i pur animalică, întocmai ca celelalte funcţiuni ale corpului, Dracul nu s-ar preocupa de ea. 1952-l959 Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El sunt de asemeni infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putinţă fiindcă ţine de insolubila problemă a relaţiilor dintre corpuri. În această infinitate de căi sunt — ca şi pe hărţile geografice — unele mai accentuate sau mai colorate şi care se întâmplă să poarte şi nume de persoane. Pe al oxfordianului irlandez care mi-a vestit botezul, nu l-am reţinut. Dar sunt alte trei pe care le socotesc legate de minunea încreştinării mele, transpunând în termeni mie accesibili lucrarea harului. I-am cunoscut pe Virgil Când. şi Paul. Sim. prin Tr. Paul — ea îi zicea Pavlic — lucra la biblioteca Institutului de istorie, într-o cămăruţă mobilată cu un singur birou, un scaun şi un dulap; fereastra mare, disproporţionată în raport cu dimensiunile odăii, răspundea înspre copacii stufoşi dintre şoseaua Kiselef şi bulevardul Jianu. Alături, despărţită de cămăruţă printr-un antreiaş, era sala de lectura a bibliotecii Institutului. Domnea acolo o linişte deplină şi binefăcătoare, cu totul rară în vuietul şi zarva, în panica şi hăituiala anilor 50, care în Bucureşti însemnau pentru atâţia alţii dintre locuitori: evacuări din case, cozi începând de cu noapte, alergături fără sfârşit şi fără noimă la sediile Oficiului de închiriere, inutile strădanii de a găsi un post, drumuri de la un serviciu de cadre la altul (orele de audienţă fiind în general de la două la trei, iar cele pentru pândirea şefilor la oficiile de închiriere între patru şi cinci dimineaţa), autobiografii pe zeci de pagini, referinţe, retrăiri ale trimiterii de la Ana la Caiafa (ce limpede le este dat oamenilor în suferinţă să refacă şi să priceapă fiecare pas al calvarului) şi parcă nu le venea a crede că Ana fi Caiafa erau dinainte înţeleşi, lucrau în perfectă cârdăşie, aveau unul şi acelaşi număr de telefon şi că toate sculările în zori, toate
Slide 146: actele, cozile, petiţiile şi sesizările erau de florile mărului, de florile străvechiului pom al binelui şi răului care acum dase-n pârg ca niciodată, rodind fructe veninoase toate. Pentru alţii Bucureştii erau ascunderea, teama de scrisori, de vecini, de prieteni şi duşmani, de noapte şi de zi — ca-n blestemul lui Moise la Deuteronom: O! de-ar veni seara! O! de-ar veni dimineaţa! Acolo, în mica oază de linişte (şi curăţenie, era şi un loc îngrijit, pe când străzile şi casele pluteau în praf şi paragină), Paul Sim. mi-a încredinţat, bătut la maşină pe foi subţiri, textul celor două volume ale Spovedaniilor unui pelerin rus în traducerea părintelui %( hiricuţă. Mi-a spus: ,,E o carte pe care o laşi după primele pagini sau o citeşti până la capăt şi te duce departe." Paul — cu trup de uriaş, zâmbet copilăros, glas domol şi nimb de bunătate — era un tânăr istoric pe care-l atrăgeau toate epocile şi toate culturile. Pe Virgil Când. — scund, subţire, cu ochelari, glas înalt, priviri sfredelitoare şi gesturi iuţi — aceeaşi vastă cultură nu-i dase voie să hoinărească mult; îl reţinea îndeosebi sfertul balcanic şi bizantin al cadranului românesc. Ca şi Paul Sim., Dviţu şi alţi câţiva tineri din jurul lui Mihai Avramescu, cercetători fideli ai după-amiezelor şi serilor de la Schitul Maicilor, studiase — clandestin — teologia şi-şi luase diploma de licenţă paralel cu nenumărate altele. De la el mi-au venit lecturi consacrate ortodoxiei sudice (Paul era mai puţin atonit şi elin, la el predominau Paisie Velicicovschi şi un fel de incertă blândeţe slavă): icoanele bizantine, (volumaşul lui Duthuit îl considera primordial), Ioan Scărarul, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Grigore Pallama, Nicolae Cavasilla; mă îndemna totodată spre istoria imperiului româno-bulgar, spre Getica lui Pârvan, ba şi proverbele lui Zane. Dar mai presus de orice ţinea la Vieţile Sfinţilor care figurau în numeroase ediţii printre cărţile lui; pe acestea îmi cerea să le adâncesc. Între %Minee si Sinaxar, lucrări despre iconografie şi iconologie, am dibuit încet. (Filocalia mi-a dat-o Pavlic, în dar.) Virgil avea în camera lui din strada Popa-Tatu o bibliotecă vastă şi preţioasă şi-mi îngăduia să iau ce voiam dintr-însa. Totul îmi era permis, dar nu totul îmi era de folos, aşa încât mă călăuzea, cu zâmbetul lui de intelectual erudit şi rafinat, surprins şi niţel jenat de preferinţele mele vag mundane şi mondene, căci mă duceam la el nu numai atras de ortodoxie, ci şi ahtiat de lecturi, ca la o bibliotecă de împrumut. Virgil dovedea şi o fermitate, ca de duhovnic, luată poate şi de la numeroşii lui prieteni călugări; peste unii (se furişau discret) dădeam când sosea timpul schimbării volumelor. Tanti Viorica era sora mai mare — văduvă şi lovită de viaţă — a colegei mele de birou, Marta Const. (Marta era întruchiparea veseliei, optimismului, un fel de Olguţa, mai reţinută poate, atrasă de pozne şi de pisici; mai copilăroasă decât mine chiar, îşi făcea mustăţi de hârtie şi se recomanda: sipică cu stumeţi, sau în variante, "pisifirică cu frispeţi, fizdrugă cu zdrubeţi sau bizigă cu buzdăţi”. Estimp locuia într-o mansardă fără sobă, îşi întreţinea mama bolnavă, îşi ajuta sora şi se zbătea să afle în care închisoare fusese dus logodnicul ei.) Trecusem şi eu, de când mă înglobase marea epurare a baroului, în 1948, prin numeroase locuri de muncă unde nu prindeam cheag; curând serviciile de cadre îmi treceau la dosar menţiunea „duşmănos" ori „nu prezintă încredere" ori „mai rău decât un legionar" (asta a fost formula preferată de şefii de cadre evrei şi avea să fie de mare folos anchetatorilor de la Securitate, şi mai ales
Slide 147: maiorului Jack Simon), ceea ce mă silea să reîncep a căuta o slujbă. (Am dat şi de o femeie cumsecade, odată, şefă de cadre: te angajez, mi-a spus, orice ai fi, că te văd oropsit şi am nevoie de un om cu ceva carte, dar îţi pun o condiţie, s-o ştii: să nu-mi vii la serviciu în stare de ebrietate. În 1952 mi se înfundă rău şi menţiunea cu totul necorespunzător mă pune în situaţia de a nu mai fi angajat nicăieri.) S-a miluit de mine un membru de partid, şef de contencios al unui minister şi m-am văzut registrator la arhivă. Marta era juris-consultă, prin Marta l-am cunoscut pe Ştefan Popescu şi la Ştefan acasă, în grădină, am întâlnit-o pe Viorica. Logodnicul Martei, R-an (un Armean) şi Fănică Popescu fuseseră comunişti din tinereţe, scoseseră reviste, lipiseră manifeste. (Jos pălăria!) Ţineau de grupul lui Pătrăşcanu şi primiseră cuvenita răsplată pentru entuziasmul lor. R-an era închis, iar Fănică trecea pe la domiciliu între două detenţii: lovit de o tuberculoză osoasă, abia dacă putea să umble. Căsuţa lui vagon din strada Parfumului, plină de cărţi, ziare, tablouri, reproduceri, cărţi poştale ilustrate, fotografii, statuete şi discuri, cu mobile de stil disparate şi toate acele nimicuri de bună calitate care-şi revelează stăpânul drept altceva decât un om oarecare, te fermeca. În grădină erau o boltă de viţă, straturi de ceapă şi roşii, flori cu grijă întreţinute, o droaie de pisici (multe, născute prin beciuri, în stare de sălbăticie) şi o căţea neagră, grasă, flocoasă, cu numele de Smaranda... Un mic rai. Ştefan, fiu de frizer din strada Carol, copil teribil care-şi amărâse părintele cu politica şi revoluţia, mâncător de cărţi, scriitor el însuşi, beţiv, beţiv pasionat nu de băutură, ci de tipărituri, idealuri şi idei, începuse a bănui în puşcărie (cea dintâi) existenţa unui Dumnezeu. Era totuşi rezervat în privinţa aceasta şi se mărginea la unele aluzii. Viorica însă îşi manifesta făţiş evlavia. Mi-a ghicit acele gânduri pe care nici eu nu le desluşeam? Oricum, mi-a fost de mare ajutor. Altfel decât Paul Sim. şi Virgil Când. Nu prin lecturi. Ei îi datorez că în toţi acei ani mohorâţi şi agitaţi — în care clipele şi orele treceau infernal de încet, iar golul săptămânilor şi lunilor mai repede ca vântul — nu mi-am pierdut vremea toată pe la cozi, la spaţiul locativ (fusesem alungat de două ori din casă), la raion, la cadre, la ghişete... M-a dus pe la biserici, pe la mai toate. Le ştia ca nimeni alta, aşa cum unele cucoane ştiu cofetăriile şi băcăniile ori boiangeriile; cunoştea în parte pe toţi preoţii, felul lor de a sluji, meritele şi cusururile lor, dacă era mai bine să mergi la vecernie, la maslu ori la liturghie în cutare loc, dacă predica era mai duioasă, mai savantă ori mai lungă aici ori acolo. Am mers cu dânsa la vecernia de sâmbătă la mânăstirea Plumbuita, cu tramvaiul 1, şi l-am cunoscut pe stareţul Sofian; am urcat treptele strâmte ale bisericuţii Bucur, printre flori, să-l auzim pe părintele Alexe, şi dealul Patriarhiei în ziua de 27 Octombrie, dimineaţa devreme, la scoaterea moaştelor Sfântului Dumitru Basarabov; am făcut Învierea la Mihai Vodă în curtea Arhivelor Statului (te-ai fi crezut la Sienna), la Sfinţii Voievozi în Griviţei, la Catedrala Neamului, atât de încăpătoarea clădire din spatele Arcului de Triumf — şi căreia unii îi spun greşit mânăstirea Caşin, după numele staţiei, deşi poartă hramul Sfinţii Arhangheli (sau Voievozi, că e tot una); am ascultat liturghii măreţe la Sf. Spiridon ori la Domniţa Bălaşa, în basilici mari ca în piaţa Vergului ori la podul Sf. Elefterie; am intrat, plecându-ne capetele, în miniatura de biserică de pe chei, zisă Sf. Spiridon Vechi, cea cu inscripţie în limba siriacă; am văzut-o pe Viorica închinându-se la icoana Sfântei Varvara în biserica Enei, la cea
Slide 148: făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, din biserica Icoanei sau la cea din Olteni; ba am ajuns şi în cartiere depărtate, în Fundenii copilăriei mele, pe strada Mărţişor lângă Arghezi, în Ferentari, la Ghica-Tei; şi am revenit în centru, la biserica grecească din piaţa Pache, la pitita biserică a Doamnei printre magazinele de pe calea Victoriei (îmi vine a scrie: printre dughenele de pe Podul Mogoşoaiei), la capela Bibeştilor din strada Sapientei cu aspect de locaş de cult metodist — biserica Ortodoxă şi Istoria Românilor mă furau deopotrivă, laolaltă. Pretitundeni o urmam pe Viorica, bucuros; odată am auzit-o pe Olga Gieceanu comentând Scriptura într-o după-amiază de duminică, la Bucur: desigur că noi nu suntem criminali, tâlhari, furi... desigur... dar ca să ne putem numi ai Lui e de ajuns? E de ajuns să nu săvârşim păcate mari? La asta ne mărginim? Şi totuşi cutezăm a ne împărtăşi! Iar eu, nici măcar botezat, simplu spectator, înghiţeam, ascultând-o, o licoare cu slabe urme de otravă. Mergeam pretutindeni; îmi făceam desigur şi eu cruce; priveam; ascultam, mă rugam: zvâcnit, nesigur, nedecis, încurcat. Dar nu ostenit, nu sătul. Jilava, camera 24, 16 aprilie 1960 Mâine e prima zi de Paşti. Paştile au fost calculate după mâna lui Damaschin. În celulă, spre seară, peste toţi s-a lăsat amorţeala, nu se aude nici o şoaptă. (Ce mă, aţi murit? ne strigă prin vizetă caraliul „Biserică".) Pe bănci, înghesuiţi, deţinuţii — ca şi ostaşii din schiţa lui Brăescu, prinşi de Înviere în căutarea străzii Stavropoleos — sunt duşi cu gândurile departe — în timp şi spaţiu — de locul unde se află. Lângă mine, V., naşul meu recent, vorbăreţ de felul său, tace de mult. Deodată îmi şopteşte: dacă se va stinge lumina în seara asta, dar nu pentru câteva clipe, ci dacă se va întrerupe curentul oarecare vreme — să ştii că înseamnă că vom ieşi înainte de termen. O voi stinge cu puterea fiinţei mele astrale. Nu-i răspund. Clipele pică indiferente, liniştea se adânceşte, coboară o moţăiala ce izolează pe fiecare în ghemul visărilor, regretelor ori neroziilor sale proprii. După un interval destul de lung, brusc lumina se stinge. În puşcărie, evenimentul este extrem de rar. V., cu braţele încrucişate, cu trupul încordat, nu tresare, nu scoate o vorbă. Dar simt că e ca în transă, întunericul durează mult de tot, pe coridoare se aud cizmele gardienilor în pas de alergare, şi înjurături. Bănuim pe sub uşă dârele de lumină ale felinarelor. Când se aprinde iarăşi becul, aproape de stingere, mă uit la V. să văd faţa lui rotofeie, strălucitoare, inundată de calmă biruinţă. Nu comentăm. 1931 Anetta, înainte de prânz. În cameră, o inundaţie de lumină. Vorbeşte repede: Să vezi, am ascultat ieri o placă la Gennaine: S-a dus valsul d-altă dată Shimmy, foxtrot şi java... Aşa trebuie să fi fost după 1920, nu? Femeia fatală distrugea fericirea casei, burghezul era nenorocit şi nu se însura cu femeia iubită, ea pleca mai departe, indiferentă şi rea, el mergea de râpă, afară ploua, treceau trenurile în noapte, farurile se reflectau în picături, oamenii se sinucideau, hoţii în frac săreau pe fereastră, fetele fugeau de-acasă, se jucau toţi de-a lumea nouă... Vrei să mergem la şase la cinema? Se dă un film cu William Powell şi Myma Loy.
Slide 149: Gherla, Paştele 1961 Încă de mult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu şi mie că are, perfect cusute într-un colţ de batistă, câteva fărâme de împărtăşanie, date lui cu vreo trei ani în urmă de părintele Ion Iovan, duhovnicul Vladimireştilor. Am hotărât, câteşitrei, în lipsa unui preot în celulă, să ne grijim singuri. Vom ajuna sâmbăta şi duminica dimineaţă şi vom păstra câte ceva din mâncarea de sâmbătă, dacă se va putea. Sile, care a venit de curând în celulă de la bucătărie, unde a stat vreo câteva luni, are la dânsul o punguliţă de plastic şi într-însa câţiva biscuiţi uscaţi şi opt bucăţele de zahăr. Marinică ştie la perfecţie toate rugăciunile împărtăşaniei. Izbutim să punem de o parte felioarele de pâine care, în săptămâna aceea, ni se dau sâmbătă. Ajunăm, ne rugăm. Duminică la prânz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne aşezăm turceşte. Marinică recită pe îndelete întregul şirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred Doamne şi mărturisesc... şi Luaţi mâncaţi... De pe podul palmei cu grijă spălată înghiţim fiecare câte o firimitură de grijanie; firimiturile sunt de necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mâncăm cu mare poftă cartofii care în ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodată, curăţaţi şi oarecum fierţi. Ronţăim biscuiţii şi zahărul. Marinică rosteşte rugăciunile de mulţumire. După deşteptare, încercarea de a cânta în surdină Hristos a înviat fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prânz, ne dau pace şi din câte un colţ, de sus de unde suntem cocoţaţi auzim — ca din văi, de colo, de dincolo — câte o îngânare de cântec şi o reluăm şi noi, şuşotind. — Creştinismul respingând frica şi prostia, păcate groaznice, nu poate decât aproba aforisme ca acestea: „Activitatea duce la mai multe împliniri decât prudenţa" (Vauvenargues); „Mai bine e să te înşeli decât să nu faci nimic." (Goebbels); „Cine nu riscă, pierde totul." (Fouche) Iar întrebării: „Ce să facem?" şi răspunsului (implicat în citatele de mai sus): „Trebuie să facem ceva", le stă în faţă fraza lui Yves Guyot: „Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să nu facem prostii." — Există în Evanghelii şi în literatura patristică concizii vrednice de clasici. Bunăoară la Ioan 13, 30 când Iuda iese de la Cina cea de taină, fulgurantul: „Şi era noapte." Nici poeţii cei mari n-au găsit cale mai evocatoare şi mai scurtă; şi rapiditatea — crede Pasternak — e modul poeziei. În Pateric: curtezana care ori de câte ori venea un anume mare pustnic în oraş după treburi îi dădea milostenii şi-i plăcea să-l asculte. Odată, după ce bătrânul îi vorbise, 1-a întrebat: „Părinte, este ispăşire?" Zise bătrânul: „Este". Atât. (L-a urmat pe loc şi a dus-o la o mânăstire de femei, în pustie.) — Ion Omescu se gândeşte la o piesă de teatru, vrea s-o scrie după ce se liberează, reia teza lui Paul Raynal despre Iuda: fără el nu se putea, şi-a jucat rolul; de ce să fie osândit? Cred însă că deşi se ştia ce va face, rămâne vinovat. Dumnezeu, atotştiutor, are preştiinţa reacţiilor şi purtărilor noastre, dar nu ne sileşte să reacţionăm şi să ne purtăm într-un anume fel. Avem, neîncetat, opţiuni.
Slide 150: Dacă faci un bine unui om rău şi nu te aştepţi să-ţi fie recunoscător, prevăzuta lui urâtă reacţie nu te va mira, dar tot odioasă rămâne. Trădarea lui Iuda era de aşteptat şi a fost folosită; tot trădare e. S-ar zice că această aşteptare (o să vezi că...) îl face şi mai odios: nu şi-a putut ieşi din piele. A rămas în automatism. Iar porunca dintâi e: cine vrea să fie al Meu să iasă din sine... — Bhagavad-Gita înfăţişează năzuinţele omului superior: a fi eliberat de ură, dorinţă, frică, dragoste şi milă. Cuvintele acestea definesc limpede poziţia axiologică a hinduismului şi totodată limitele sale în teoria valorilor. Liberat de milă şi dragoste! Ce uriaşă deosebire, şi nu e greu a spune în defavoarea cui — îi afirm dr-ului Al-G. Dr-ul Al-G. susţine că liberarea de milă şi dragoste, în Bhagavad-Gita, nu poate fi interpretată ca o scădere în raport cu doctrina creştină, ci ca o depăşire absolută a bipolarităţii. Mă rog, o fi, dar îl înfrunt cu propria lui teorie despre originalitatea creştinismului. O dată cu descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă despre secta esenienilor, universitatea din Ierusalim, rabinatul internaţional şi cărturarii evrei de pretutindeni au făcut foarte mare caz de asemănările dintre esenieni şi creştini. Tâlcul amploarei ce s-a dat textelor eseniene este uşor de dibuit, se urmărea a se dovedi că şcoala lui Iisus Hristos nu este decât o ramură oarecare a iudaismului. Doctrină interesantă, creştinismul, onorabilă, dar — vedeţi — e numai şi numai o comunitate rabinică printre altele, o variantă. Iar de vreme ce-i aşa — şi textele descoperite dovedesc profunda asemănare (în fond identitate) a creştinismului cu mediul înconjurător şi cu anterioritatea -, la ce bun atâta agitaţie în jurul unei religii pretinse nouă, al cărei cap nu-i nici o nevoie să-l considerăm divin pentru a o explica? Ia citiţi sulurile: e aproape acelaşi lucru. Işu e „regele dreptăţii", adică şeful unei sinagogi puriste şi niţel dizidente. Aşa să fie? Nu. Nu, doctrina esenienilor seamănă cu a lui Hristos, seamănă, dar nu răsare. Sunt şi trăsături comune şi diferenţe majore. Sunt asemănări care merg până la un punct şi acolo încetează. Şi %tarul în embriogeneză repetă filogeneza, dar nu se opreşte la stadiul de peşte. Şi pruncul omenesc face gesturi ca ale puiului de maimuţă, dar pe la zece luni tânărul primat e stereotip, în vreme ce vlăstarul uman o apucă pe căile nesigure ale adaptării imperfecte, căile lui Edgar Daque. Apa, dacă e pusă la fiert, începe a emite aburi pe la 60°, zice dr-ul Al-G., dar de fiert nu fierbe decât la 100° şi apa fiartă e cu totul altceva decât apa caldă sau apa care e aproape fiartă ori pe punctul de a fierbe. Fierberea e un fenomen nou, de neînlocuit, de neasemuit, e surpriză, motiv de mirare. Creştinismul faţă de esenism e ca apa care fierbe faţă de apa din care ies aburi. Tot aşa, după ce-i reamintesc propria-i metaforă, îi pot răspunde lui Al-G.: or fi, ba şi sunt, în textele vedice şi budiste şi în ale celorlalte religii, pasaje despre milă şi dragoste şi precepte similare cu cele evanghelice. Dar sunt întâmplătoare, izolate, nu sunt coordonatele care susţin construcţia şi nu ele rezumă doctrina. Dragostea nu este nici în hinduism nici în Legea veche axa, temeiul, esenţa, principiul, criteriul, totul — aşa cum e în Evanghelie. Nu e apa care fierbe.